August 21 – eu, ea, ei.

Locatie: Constanta. Strada Lapusneanu colt cu Soveja. In drum spre casa (via Mamaia, spre a satisface o rugaminte mica mica ascunsa intr-un colts, de un pareo verde nu-sh cum pt. o prietena).

Data: luni 21 august, orele aprox. 13.

Se da: o masina care zdrangane din toate incheieturile in viteza a treia, d-a patra nici nu putea fi vorba…

Capitolul 1.

Dupa toate aparentele (si sperantele mele), parea a fi de la jigler, d-abia ce-i pusesem benzina 60 km mai jos, la iesirea din Mangalia.

Bag avaria, dupa care ma gindesc ca nu mai e nevoie de semnalizarea asta. Era clar pentru orice privitor ca am probleme, la halul de parkinson in care tremura masina nimeni nu-si putea inchipui ca-i tunata sa se zbuciume asa.

Pe partea cu parculetul ma opresc, sa suflu-n jigler. Ma opresc, deci. Jigleurul – curat. Bateria – descarcata din strafunduri. Cu o saptamina inainte statuse 25 de ore pe redresor, la nenea ala de la 2 mai. Si acum era over and out. Dau sa plec – P… auza… acelasi sunet infundat.

Hm.

Trezesc din somn un prieten, ii povestesc ce-am patit si-l intreb „Tu ce-ai face in locul meu?” „As suna la Dacia Asistenta, telefon 0248, cin’sute, cin’sute.” Right. Sun.

Imi raspunde o tipa foarte serviabila, foarte amabila, care-mi spune cu tonul cel mai dulce ca pe tot judetul Constanta nu au decit doua masini, una la tractare si una la depanare. Ca cea cu depanarea este pe traseu pina la ora aprox. 20, conform programarilor, si ca doar daca sun dupa ora 20 sa capat o programare sa vina pina la mine sa vada ce am. Iar cea cu tractarea are de tractat ceva de la Agigea, ceva de dinainte de Mangalia si ceva dinspre Mihail Kogalniceanu. (Adevar zicea fata, pe primii doi ii vazusem si eu cu o ora inainte). Si dupa aceea poate veni la mine, sa ma tracteze pina la un service, care nu stia unde-i pe harta intrucit ea vorbea cu mine din Pitesti.

Car’va’s’zica, nici o rezolvare.

Ochesc pe marginea drumului un BRD – scot cash, ca s-anuntau vremuri maro.

Mai ochesc, tot in dreptul ala, o masina de politie din BN, la radar. Ma duc la politaiul de la radar „No, don’shoara, io mi-s din Bistrita, da’ meretsi la colegu’, ca-i localnic, poa’ el sa v-ajute!” Colegu’ era 500 m. mai jos, spre centru, la oprit masinile raportate de Ungurash. Merg pin-acolo, si-l rog sa m-ajute. Imi zice omul de un service prima la stinga, a doua la dreapta, ocoliti giratoriul, dreapta, stinga, curbe, chestii… ma pierde.. nu-s localnica, unde ma trimite? Si-n plus, masina mea nu mai misca deloc! „Aha! E grav!” E. Dar are o idee, buna. „Opresc eu un taximetrist si-l pun sa v-ajute”. Opreste pe unu’ care-l saluta si-l fitiriseste de toti banii, si-l trimite cu mine, inapoi, sa-mi dea curent sa pot pleca. „Da, sefu’, sa traiti, sefu’!”

Ajung cu taximetristul la masina, si pe cind imi dadea curent il intreb unde-i un service. „Dreapta, stinga, giratoriu..” – il rog sa mearga inaintea mea, dar declina, ca are si el treburi de facut, chit ca de la mine primea bani, „da’ e prinzu’, deh… ma-ntelegeti…”. Asa ca n-aveam altceva de facut decit s-ajung la service-ul pe care-l ochisem si singura, la venire: cel de la intrare in Ctsa, pe la Palas or so, Renault Dacia.

Purced la drum, cu aceeasi viteza ametitoare si zdranganind din toate alea. „Un scurt, domnisoara, aveti un scurt pe undeva” – imi striga taximetristul trecind pe linga mine. „Sa nu mai opriti motorul pina la service!!”

Capitolul 2.

O juma’ de ora mai tirziu ajung in poarta service-ului respectiv. RentCar Service Litoral SRL. Frinez masina sa intru pe poarta; ea se opreste, si oprita ramine. Prin impingere – multumiri pe aceasta cale sefului de la tinichigerie – ajung si eu la coada de la service Dacia Minut. Era 13:40. Eram a treia masina, fara cele de dinauntru. Si stau. Sudez 3 tigari de nervi, si ma duc – conform indicatiilor – sa caut o cafea. Cafea la automat, cu fise, dar n-au fise – imi spune casierita. In sfirsit gasesc un automat de sucuri care mergea cu monezi normale, si ma pun pe asteptat.

 Pe la orele 14:30 sun acasa, sa le zic alor mei ca, desi ei m-asteptau sa cam ajung, io „sunt in service, nimica grav, doar ca nu mai porneste, mai am o masina si intru in hala, stiu eu ce are ca a mai facut cam asa si acum vreo trei ani cind a lasat-o condensatorul. E ceva electric, se rezolva.”

Apare, de dinauntrul portilor inchise, un nea caisa, tuciuriu dar plin de importanta, era, vezi doamne, Seful Atelierului de Mecanica, Gheorghe Stoica, si plimba un dosar cu hirtii. La coada aia (dupa mine inca 6 la un moment dat) erau si masinile care aveau programare, venite la verificarea de 10.000 km sau d-astea, oricum, erau „pe lista”. Eu nu eram. Eu eram o urgenta. „Si ce daca e urgenta? Programarile sunt sfinte!” Vede ca masina mea nu mai merge decit prin impingere, si decreteaza „e bateria de vina!”. Deja simteam parul pe ceafa cum se zburleste. Arunc intr-o doara „sper ca o sa am ocazia sa vorbesc cu echipa care o sa-mi repare masina”.

Aiurea. Pe la ora 15 imi intra masina pe usa atelierului, si din acest moment eu n-am mai avut voie sa intru acolo. „Stati acolo, inauntru, la expozitie (showroom Dacia). E mult mai bine ca aici, unde sunt 40 de grade”. Din cind in cind se mai deschidea o usa, si vedeam ca n-a ridicat nimeni capota masinii mele. Intre timp apare si masina de tractari, cu unul din cei bushiti pe care-i vazusem pe drum. Deci aici ii aduce.

La ora 15:50 aflu ca „Gata, s-a luat masina in lucru!” Zduf, ma napustesc in clantsa si trag ca io vreau inauntru. „Nu e voie inauntru”. „BA DA! Vreau sa vorbesc cu echipa care-mi repara masina, sa le spun ce are!” „Pai noi stim mai bine decit dumneavoastra ce are masina!” „Imposibil. De unde-ati putea sti?! V-am povestit eu?” „Domnisoara, n-aveti voie inauntru.”

Watch me! Observ, prin deschiderile succesive ale usii, ca mai e o iesire din atelier, spre undeva in spate, unde mai ieseau mesterii la cite-o tigara. Iaca! Ocolesc Dacia Minut (!), Showroom Dacia, Showroom Renault, Reparatii Renault, Dacia Ocazie, si pornesc in cautarea usitei. Here I ammmmm….

„Ce are masina?” „Nu stim” – era cam ora 16:30. Nea Stoica ma zareste linga masina si vine cu pas mare sa ma dea afara.

Ii amintesc ca sunt de 3 ore acolo si ca nimeni nu mi-a dat nici o atentie – „Vrei sa-ti dau masina afara? Ti-o dau afara si gata, atunci sa vezi nici o atentie!” „Sunt sigura ca n-o sa ai tupeul sa faci una ca asta!”  (daca ne tutuim, bal sa fie!) „Vorbesti ca o Ceausista!” zice el, agitind argumentul suprem. „’ai nu zau, ce-are asta cu masina mea?!”  „Lasati-ne sa lucram” – se gaseste sa se tinguie un mester de la alta masina. „Pai chiar te rog sa-ti vezi de lucru!” E bine ca mie-n momente din astea nu-mi sare mustarul. Vorbesc calm, si nu prea tare, sa nu le dau ocazia sa ma faca muiere isterica. I-am amintit si de multele masini care mi-au trecut pe dinainte, desi venisera dupa mine. Si de tipa care si-a aratat un pic decolteul (el mic, ea inalta, ca sa poti shopti ceva la urechea lu’ mesteru’ tre’ sa te-apleci… nu…?) si acum e la casierie, c-a terminat ce-avea de facut … si prinde din zbor ideea un tip din Calarasi, la fel de suparat ca si mine.

Practic, numai noi doi eram din alt judet decit Constanta, asa ca ne meritam soarta. Probabil ca si constantenilor li se intimpla la fel cind ajung cu masina in alte judete. Tipul din Calarasi a facut mare tam-tam. Si eu as fi facut, dar eram mult prea nervoasa. Tot ce puteam sa fac era sa vorbesc la telefon cu prietenii, si sa trimit SMS-uri. Ma invirteam ca titirezul prin showroom, si vorbeam la telefon.

Si se face ora 17 – ora de inchidere. Masinile de dinaintea mea plecasera. La fel si cele de dupa mine. Pina si tipul din Calarasi plecase, dupa ce urlase ca o sa le trimita controlul pe cap. Deja dadeau cu mopurile prin atelier – 14 echipe de lucru, 10 la bancuri si 4 la urgente. Eu eram urgenta.

Problema era de natura electrica. La un moment dat, tot bagindu-si aia miinile prin matsele masinii, i-am intrebat daca s-au uitat la alternator, ca nu incarca. „Pai asta e o treaba de electrica, noi suntem mecanicii”. Am sarit iarasi la gitul lu’ Nea Stoica „Pai bine, n-am spus ca e o problema electrica la masina mea??? De ce nu e echipa de la electric?” „Ei, na acuma, ati spus si dumneavoastra asa!!” – adica deh, femeie la volan, doar n-o sa crezi ce spune ea.

Ducindu-ma dupa un suc am vazut ca la Dacia Ocazie se-ncinsese de-un ping-pong, la masa regulamentara cu net si marcaj, pe care s-au chinuit s-o monteze cam o ora jumate. Deja ma plictisisem. Imi trecuse enervarea, frustrarea, sperietura – trecusem prin toate starile. Eram epuizata. De-acum, dupa ce se inchisese practic ziua lor de munca si majoritatea plecase acasa, ma lasau sa ma vintur pe usile alea cit voiam.

Mama-mi zicea sa vorbesc frumos cu ei, un prieten imi zicea sa-i iau cu „hai dom’le, ca tre s-ajung acasa, chiar imi schimbati si tablaria acum??”. Eu vorbeam la telefon, birfindu-i si plingindu-ma de ei, constienta ca tot ceea ce spun poate fi auzit si folosit impotriva mea. Am chinuit astfel 3 oameni (o prietena, un bloggar si un coleg de birou), si pe sefa-mea (pe care-am sunat-o la un moment dat sa o rog sa-mi dea liber si marti, ca e 17:30 si eu sunt de la 13:30 in service la Constanta si astia tot nu stiu ce are masina – ei i-a parut rau ca nu era la mare, ca venea sa vada ce-i, sau macar ma lua la ea peste noapte, sa nu ma mai bat drumul pin’ acasa la nervii aia). Prietena se oferise inca de pe la ora 4 sa vina inspre mine cu masina ei, de-o fi sa plec, ne-ntilnim pe drum, de nu, ajunge pina aici si macar suntem doua. La un moment dat m-a mai sunat un bloggar, care a inceput prin a-mi reaminti ca el de fel e din Constanta, si ca poate c-ar fi fost bine sa-l sun, sa-l intreb, ca poate stia si el pe cineva pe undeva – foarte corect, dar deh, era tardiv de tirziu, eu eram blocata-n service, si deja m-apucase plinsul.

Capitolul 3.

Si ma vede o tanti de prin service, de la piese or so.. „Ce faceti domnisoara, plingeti?” „Da. E ora 6, sunt de la ora 1 aici, mi s-au schimbat bujiile, condensatorul, bobina de inductie si platinele si mesterii tot nu stiu ce are masina. Am de facut 300 de km din momentul in care ies pe usa service-ului, si deja e seara si nu stiu daca o sa am faruri pentru drum, ca bateria nu incarca, si domnul Stoica nu a dat masina la reparat la electric, desi i-am spus ca acolo e problema. Si nu mai pot!”

Si-l aduce pe shef. The boss. Il zarisem pe cind ma invirteam prin showroom, incruntat si tsifnos, si toti sareau sa-i deschida usa si sa-si infunde capul intre umeri, in semn de respect.

Ii intreaba p-aia ce-au facut pina atunci, si dau raportul. Vine la mine si ma-ntreaba cu duhul blindetii „Domnisoara, ce-ati patit?” Ii povestesc cum facea masina si ca nu incarca bateria, desi e incarcata, si zice „Aveti un scurt pe undeva. Nea Stoica!!” Apare impricinatul, marunt, si mai marunt acum, in fatsa sefului… biguie ceva… el ridica tonul, mobilizeaza echipa, comanda un releu ca sa incarce alternatorul, si gata.

La ora 18:30 ma duc sa platesc. Mi se face factura, dar casierita inchisese casa. Uite-asa o inchisese ea. Nu plecase, dar nici nu putea sa mai incaseze banii, desi, vorba tipului director relatii cu publicul, Razvan Sisu, „pai nu ne-ai vazut p-aici, nu stii de problema domnisoarei, nu s-a agitat atit?” Gasim rezolvarea, ii las factura si devizul lucrarilor lui, cu promisiunea ca miine mi le trimite prin fax la Bucuresti (miine a fost peste trei zile, dar deh), ii las si banii, 2,5 milioane… … … … de ce gramada asta de bani? … … … si plec.

Cind m-am urcat in masina am trimis SMSul de rigoare „Acum plec spre casa, multumesc pentru sustinerea morala” in cele patru vinturi, la cei cu care tot vorbisem, sun acasa sa spun ca vin, si stabilesc, cu prietena salvatoare, ca ne vedem la Fetesti.

Am ajuns la benzinaria de la Fetesti la ora 20, cu un apus de soare pe linga Cernavoda. Prietena adusese inca o prietena, pe care eu o stiam in alt oras, ei bine nu, toata lumea era acolo sa ma salveze. Cind le-am vazut era sa cad in genunchi. Plecasem de la ora 10 din curtea babutsei mele, la ora 11 si nitel, dupa o cafea si o omleta la NudiBar, eram pe drum, si d-abia acum, la ora 20, eram inapoi in lumea mea.

Pe drum la intoarcere ne-a traversat o furtuna, nu a plouat cine stie ce dar a dat cu fulgere de numa’! am mers in urma poponetsei celei secsi a masinii celei noi si verzi, ca sa-mi lumineze drumul (aveam faruri dar nu in parametri normali), am luminat cu faza lunga pe cei care veneau cu faza lunga din urma, asa, la razbunare, na ba sa vezi cum e!, am rontsait trei biscuiti si am vorbit verzi si uscate, caci acum aveam cu cine.

In incheiere, va doresc s-aveti si voi prieteni ca ai mei. E o urare de bine, credeti-ma. Am vazut cum e, si e bine. Au fost singurele raze de soare din ziua aia. Au valorat greutatea lor in aur. Multumesc, I****. Multumesc, R***. Multumesc, R*****. Multumesc, I***. Multumesc, Cristi. Multumesc, O**. Multumesc, M***. Multumesc, Simona.