eu şi cu mine, noi două.

Zilele astea m-am văzut cu nişte prieteni. Cu prieteni vechi, de peste 20 de ani, cu care într-o vreme ne vedeam des.

Am îmbătrânit cu toţii. Am obosit, ne-au căzut dinţii, am chelit, ne dor şalele şi nu mai avem chef să pierdem timpul. Am plecat să stăm trei zile la Slănic şi am stat doar două pentru că era frig. Şi ziua, ploaie mocănească londoneză, noroi, frig, unde să umbli pe vreme ca asta, şi noaptea, aşternuturi umede şi reci, plus câini lătrând. Deci nu. Azi ne-am adunat şi am plecat, nici nu se făcuse 12 ceasul şi eram pe drum. Păcat. Eu aş mai fi stat măcar pînă pe la 16. Era aer curat, reavăn, undeva la capătul oraşului era un miros umed şi plin, să-l tai să-l pui pe pâine. Mi-e dor de pădure.

Am încercat de vreo 3 ori să povestesc ceva şi nu am reuşit. Nu mi-am găsit loc. Comentam ceva la cîte-o povestire de-a lor şi nu mă auzeau. Ziceam ceva şi nu comenta nimeni. Vorbeau despre literatură japoneză şi nu mi se adresa vreo întrebare sau ceva din care să pot să spun ce ştiu. Adică nah, nici nu conta că-s acolo. Cu vreo două excepţii, două momente în care mi-am găsit o nişă şi m-am făcut auzită.

Ori mi-am pierdut glasul, ori farmecul. Ori amândouă.

Mi-e dor să văd că mă apreciază cineva, că mă iubeşte, că contez. Mi-e dor să văd că sunt importantă pentru cineva. Mă amăgesc zicînd că am prieteni, dar n-am, sunt conştientă de asta. Pe cine sun? Pe nimeni. Cine mă sună? 1 persoană. Cel care face legătura între noi, pierduţii. O singură persoană ne sună şi ne povesteşte ce fac ceilalţi. Aflăm, şi astfel nu mai sunăm noi.

Sunt obosită. Ce-i mai rău e că simt că aş avea nevoie de un psiholog. Sau psihiatru? De cineva care să mă ajute să mă susţin psihic pentru că nu sunt mulţumită de mine, nu-mi plac oamenii şi totuşi tînjesc după companie. Ce-o fi în capul meu? Să plec? Să stau? Să răspund la telefonul care sună? Să sun eu înapoi? Să merg cu ele? Să îmi schimb maşina? Să îmi iau bibliotecă? Să merg mai mult pe jos? Să iau nişte magneziu? (nu, că iar fac fundul cît China)

Vorbim în monologuri şi ne mirăm de ce nu ne vede lumea. Pentru că nu suntem.