Skip to content

memory lane

2 Feb 2018

Afară era nebunia străzilor Indiei. Please Blow Horn. Condusul pe stânga. Aglomeraţie. Sfintele vaci. Câte un sadhu aproape gol în drum spre mîntuire, înaintînd doar cîte o talpă o dată, după ce măturase praful roşu al Indiei cu o măturică – să nu calce sfintele gângănii. Copaci lungi şi pleşuvi de eucalipt, bananieri veseli, banyani enormi, maşini, ricşe, într-un du-te-vino nebun. Oameni mici cărând legături enorme în cîrcă. Camioane buşite. Braţe secate ale fluviului Yamuna, poduri peste nimic. Trenuri. Şiruri de elefanţi ţinîndu-se de coadă. Oameni mâncând pe marginea drumului, în praf. Sate înghesuite. Fete frumoase. Feţe rînjite a zîmbet: the white master, the English raani. Please blow horn.

Înăuntru, într-un van curat şi aerisit, eram doar şoferul, eu şi omul pe care-l iubeam. Eu, cocoon, numărîndu-mi degetele şi gîndindu-mă pe ce lume sunt. El, privind pe geam şi gîndind cum să nu piardă europeanca la nunta spre care ne îndreptam. Şoferul, rugat să claxoneze cît mai puţin, ca să pot asculta muzica.

Zakir Hussain, Garbarek, HariPrasad Chaurasia, McLaughlin. Making music.

Mergeam cu 40 km la oră (pe alocuri poate 60, în vreo depăşire) pe Grand Truck Road, marele drum al camioanelor, parte din fostul mare drum al mătăsii, din New Delhi spre nord, Chandigarh. Uite o stupa. Uite un shivalingam. Uite oraşul Panipat (la noi era o patiserie cu numele ăsta). Aici am făcut şcoala de piloţi. Uite orasul Chandigarh, al cărui design e făcut de Le Corbusier. Ajungeam la o nuntă la care eu eram străina, probabil englezoaică venită să fumeze pe săturate. Hmmm.. nu pare, se poate vorbi cu ea, nu e stoned. Mi s-a oferit un Bloody Mary slab şi nu ştiu ce sumă în rupii dacă mă mărit cu nu-ş ce cafeniu de p-acolo. ha ha. Omul pe care îl iubeam (“ai grijă să nu se vadă că e ceva între noi, tu ai venit aici să faci afaceri, eu îl ştiu pe Vikram şi el te duce pe la firme, acum Vikram are treabă cu iubita şi ai rămas pe capul meu weekendul ăsta”) a trebuit să dubleze “paza” la mine, să nu dispar. Fata pe care o rugase să aibă grijă de mine m-a luat acasă la ea – la căminul facultăţii de medicină, am şi dormit acolo. Am vorbit toată seara cu ea despre ce business vreau să dezvolt. Pfui. Eu şi afacerile.

Chandigarh era plin de trandafiri şi avea străzi larg şi drepte şi o grămadă de sensuri giratorii. Între o casă şi alta era mult spaţiu verde, părea aproape un parc. Nu arăta deloc a India. Nu arăta a nimic, dealtfel, oricît de mult îmi place Le Corbusier acolo n-a nimerit-o. E mai bun la construit case decît la desenat străzi.

La întoarcere, a doua zi spre seară, am ascultat Lata Mangeshkar şi Asha Bhosle, ce frumos sună vocile feminine, ba nu, sunt ascuţite, prefer tavla şi flautul gros de bambus. Bansuri. În dreapta apunea soarele peste India mea, trăisem cîteva zile pentru cîţiva ani – încă trăiesc din ele. Avionul meu, Tarom, trebuia să decoleze pe la 9 – 10 seara, dar în Europa era furtună de zăpadă şi nu zbura nimic încoace. A decolat pe la 5 dimineaţa, de pe deasupra Turciei am intrat în zonă de turbulenţe aşa că trebuia să stăm prinşi de scaune şi să nu fumăm – se fuma pe locul din avion :) ce vremuri glorioase….. Eu luasem nişte vin la bord, era a doua oară cînd zburam, nu mi-era frică de turbulenţe cît mi-era dor de ce lăsasem în urmă. Am ajuns dimineaţa într-un oraş îngheţat cum îl lăsasem.

Am dormit vreo două ore – nu mă puteam linişti, voiam înapoi. Apoi am vorbit cu cea mai bună prietenă a mea, care mi-a promis că-mi face o vizită cînd iese de la birou. A venit. Am pregătit cadourile pentru ea, un suc.. fotografii nu aveam, erau toate pe film.. Am dat drumul la televizor, pe Travel Channel, pentru că nu puteam vedea ştirile noastre, emisiunile noastre (o vreme nici nu puteam mînca “româneşte”, deşi fusesem acolo câteva  zile). Am dat drumul la televizor şi.. din toate lucrurile de pe pământul ăsta pe care le puteam vedea, Travel Channel a ales să-mi arate marele drum al camioanelor, Grand Truck Road, marginea de nord din New Delhi, un pod (pe care-l fotografiasem şi eu), elefanţii, camioanele, satele mici şi prăfuite, lucrurile unde fusesem cu mai puţin de 24 de ore în urmă…

Era tot 2 februarie, acum 19 ani.

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: