Skip to content

in the cold light

13 Sep 2009

Acum câteva săptămâni m-am trezit comentând pe un blog o chestie despre mine pe care n-am prea spus-o nimănui, chiar dacă nu le e străină unora. Am vorbit despre the suicidal April.
Mda.

De obicei povestesc despre asta detaşat, începând povestea de la subiectul licenţei mele din facultate.
Aş fi vrut ca subiectul licenţei să se ocupe de sinucidere în cazul culturii japoneze, dar şeful de secţie de atunci, de la Persană, mi-a spus că facultatea se numeşte de limbi şi literaturi străine, cuvintele cultură şi civilizaţie nu se află acolo, şi că dacă totuşi vreau subiectul ăsta – n-apucase să facă listele cu subiecte încă, m-am dus la el cu un an jumate înainte de licenţă – să îl aduc în domeniul literaturii şi să-l fac aşa … lejer, să-i arăt pe japonezi ca pe nişte freaks, să nu îi vină să-şi facă harakiri citind-o.
Aşa că m-am învăţat ca atunci când vorbesc despre subiectul ăsta să păstrez acelaşi ton, mimând indiferenţa.

Abia în comentariul la o însemnare despre depresie mi-am dat seama, scriindu-l, că subiectul e mult mai vechi, eu am cochetat cu ideea asta de cînd mă ştiu.
Cred că eram a 2a sau a 3a când am scris o scrisoare de adio. Ştiu că voiam un stilou pe care nu-l căpătam, ştiu că le aminteam că şi câine vreau şi n-am, şi probabil fusese după vreo ceartă oarecare. Atunci aveam de gând să mă spânzur, aveam un pupitru şi dacă-l strângeam şi mă căţăram pe el ajungeam la galerie, şi dup-aia-i dădeam un şut scaunului şi gata. Nu eram nervoasă, supărată, nu plângeam. Contemplam galeria draperiei din camera mea şi scriam note de adio. Nu ştiu ce-a intervenit că n-am mai apucat s-o duc la capăt, şi cu toate că nota a fost găsită, ai mei n-au părut foarte şocaţi, nu m-au dus la psihiatru… thanks God.

Când am mai crescut am realizat că balconul meu e la peste 30 m deasupra solului, şi am schimbat metoda. Mă uitam peste balcon şi îmi imaginam căderea. Am şi scris asta-ntr-o povestire.
Asta până-ntr-o zi când mi-a luat-o cineva înainte, de la ultimul etaj. N-am avut curaj să mă uit de sus la toată chestia, deşi era exact ceea ce-aş fi făcut şi eu. Ciudat.

Aşa că am adunat şi am expulzat nevoia asta într-o lucrare de diplomă cu o temă aleasă de mine. Am citit cărţi de psihologie, de civilizaţie japoneză, de sociologie a secolului XX. Am găsit cinci autori japonezi contemporani care şi-au luat zilele într-un fel sau altul în decursul ultimei sute de ani şi mi-am axat lucrarea pe ei şi literatura lor. A ieşit ok şi nu am avut nevoie de material didactic :)

O vreme îmi aduceam aminte şi zâmbeam la cum obişnuiam să gândesc. Eram nostalgică după gărgăunii mei sinucigaşi. Mă uitam la liniile de cale ferată, la trenuri, la poduri. Îmi contemplam frica şi asta mă făcea mai puternică. Şi mi-a prins bine munca asta asupra mea, pentru că nah, iată-mă-s, nici măcar depresia de acum un an – doi nu m-a făcut să-mi iau gâţii.

Şi măcar de-aş avea un motiv să fiu aşa. Nu e nici sărăcie nici boală nici desnădejde. Nu e disperare. La vremea la care-mi scriam diploma eram chiar îndrăgostită.
La un moment dat chiar m-am întrebat de ce, de unde vine, de ce gândesc aşa, şi n-am găsit răspunsul. Era acolo dintotdeauna, dinainte de a şti de el. Aşa e şi-n zilele noastre: acolo, nu aici, sclipind din când în când ca ochii haitei de lupi noaptea.

Cred că-s ca ăia care stau pe marginea blocului cu mâinile întinse şi gata să cadă, dar se-adună de-acolo să mai fumeze o ţigară. Simplul fapt că ştiu că o pot face oricând îi face să amâne momentul.

Advertisements
7 Comments leave one →
  1. thorr permalink
    14 Sep 2009 10:47 am

    si daca e constiinta de sine de fapt? daca e acceptarea faptului ca esti indeajuns de stapana pe viata ta sa poti sa te ridici un pic deasupra instinctului de conservare?

  2. axu' permalink
    14 Sep 2009 10:56 am

    deasupra instinctului de conservare sta doar desfacatorul de conserve.

  3. 15 Sep 2009 6:23 pm

    mi-a placut ce ai scris. mi-a placut CA ai scris. mereu m-am intrebat daca toti, la un moment sau altul, trecem prin astfel de hotarari si ganduri….

  4. aprilseas permalink*
    15 Sep 2009 10:11 pm

    cred ca toti

  5. ionut permalink
    17 Sep 2009 9:54 pm

    Dac-ar fi dupa mine tocmai ti-as oferi stiloul meu cu penita de iridium. E albastru si sidefat discret, o feerie.

  6. papanasi permalink
    18 Sep 2009 9:32 am

    schimb de cravate nu faceti? :D

  7. april permalink
    18 Sep 2009 12:31 pm

    stiloul a fost un motiv cindva. unul din motivele de care-mi aduc aminte, restul fiind pierdute in timp sau chiar inexistente.

    schimb de cravate? nu, dar putem face schimb de ambalaje de guma de mestecat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: