Skip to content

autor anonim

17 Jun 2009

[fundal sonor aici]

Îşi ascuţi pana şi scrise.

Draga mea,

Se opri să-şi admire scrisul, cerneala lunecătoare uscându-se încet. Se uită de aproape la pană, admirându-i puful sidefiu, fin şi zburlit.

(Draga mea, nu am ce să-ţi spun dar vreau neapărat să-ţi mai scriu, vreau să mi te imaginez primind plicul pe tava de argint, ascunzându-te pe după draperii, citindu-mi scrisoarea de o mie de ori.)

am compus o piesă muzicală pentru tine.
Îmi aduceam aminte de ziua când eram la voi, afară ploua şi tu exersai la clavecin.
Mi-ar face plăcere să ştiu că ţi-a plăcut piesa, mai mult decât ştiu că-ţi place profesorul cel nou.

Rupse hârtia. Cu regret, pentru că acel Draga mea de început era scris foarte caligrafic. Fredonă câteva măsuri din piesa lui, privind peste note. Avea certitudinea că sună bine, îl reprezintă, e un cadou nimerit, nici n-ar putea să se gândească la altceva mai bun acum, la acest stadiu al relaţiei lor.
Îi trecu ca o umbră pe suflet amintirea ocheadelor pe care le prinsese între ea şi profesorul de muzică. Tânărul ăsta era un neisprăvit şi jumătate, dar ea se aprindea în obraji şi părea un trandafir când îl privea. Şi el era tot o flacără, profesoraşul.
Nu. Nu se va mai lăsa purtat de supărarea asta. O coală nouă.

Draga mea,

Am mai început două scrisori şi le-am rupt – n-ar fi mai nimerit, oare, să le fac o vizită săptămâna viitoare? Dar ar fi mai nimerit să-i trimit dinainte piesa, cu siguranţă o să-i placă, o va exersa, o va învăţa şi o va cânta când voi fi acolo.
Ah, şi plăcerea de a o învăţa alături de mine unde e?

Sună din clopoţel. Avea neapărat nevoie de o cană de vin rece, din cel alb primit după vizita la domnul conte. Desigur.

Spre seară va ieşi la o plimbare spre promontoriu. Scrisoarea va fi rămas nescrisă, alături de paginile cu versuri şi note. Plimbarea pe sub pinii de Alep îi va fi liniştit întrucâtva nevoia de a o vedea, deşi bucuria muzicii create îi era intactă. I-a găsit şi un titlu, “Accomme j’eia fà pì amà ‘sta donnì”, şi i-o va cânta chiar el. Aşa se face, aşa-i şoptiseră păsările şi marea.

Şi pentru că ‘aşa se face’, va trimite o scrisoare în care-şi va anunţa vizita, sperând că nu deranjează petrecerile voioase de la sfârşitul verii, dar arătându-şi interesul de a participa la ele, de va fi cazul, cu piese muzicale compuse special, drept cadou pentru gazde.

Gazdele vor fi foarte uimite la primirea scrisorii. Într-adevăr, părea interesat de muzică, dar la fel de interesat de vinul lor aromat cu portocale, de iepurele cu smochine şi de plimbările prin pădure în compania – după cum li se păruse – tânărului astronom. Nu s-ar fi gândit că tomnaticul domn le va mai face o vizită în decursul aceluiaşi an. În fine, probabil că avea de gând să-şi cumpere o moşie în zonă pentru vara viitoare, desigur că marea nu e chiar o plăcere tot timpul anului, mai ales în căldurile verii.
– De parcă iarna ar fi o bucurie, completase fata, zburlindu-se toată. Oh, vine iar. Sper să se plictisească repede de data asta.

*

Prima scrisoare fu urmată de o a doua, în care-şi exprima regretul că nu va mai putea participa la ceea ce numea minunatele serate cu poezie şi muzică aleasă… Doamna râse vesel şi citi depeşa cu voce tare spre amuzamentul tuturor, astfel de serate nu erau deloc stilul casei, nu făcuseră niciodată aşa ceva, numai după partidele de vânătoare serbau câte trei patru zile, şi nu cu poezie.

*

Ploile din primăvara aceea îi stricaseră casa, acoperişul era numai găuri şi era sub demnitatea lui să plece tocmai acum şi să lase lucrătorii nesupravegheaţi. Aşa s-a întâmplat ultima dată şi n-au făcut treabă bună, ca dovadă că uite… Nici cu banii nu o ducea prea strălucit, ar fi trebuit să-şi comande o grămadă de haine de calitate pentru perioada în care urma să fie lângă Ea, nu-şi putea permite să se prezinte aşa, oricum. Ar fi dat orice să poată pleca, aburul mării nu-i mai făcea bine chiar deloc, şi-l lua cu ameţeli când îşi amintea de ochii ei şi când se gândea că s-ar putea să i-o sufle cine ştie ce învăţăcel.

Era septembrie de-acum când treaba acasă se va fi terminat şi, rupt la buzunar dar şi în suflet, îşi luă inima în dinţi şi-şi făcu bagajele.

Ajunse după două zile dar se opri la hanul din sat – oricât de mizerabil era acest stabiliment pentru poştalioane, nu se putea duce direct la ei fără a îşi face cunoscută prezenţa în zonă printr-o scrisoare. Folosi timpul pentru a afla, din zonă, cam ce se întâmplă la conac.
Cu inima mică, încerca să pară interesat mai degrabă de preţul fânului decât de peţitorii fetei. Dar nu află nimic îngrijorător nici cu una nici cu cealaltă. Gata, mâine!

*

Şi mâine fu.
Ajunse la conac, unde invitaţii-care-erau-invitaţi erau cazaţi în corpul din spate, spre pădurea cea răcoroasă, şi erau trataţi cu mese nesfărşite şi multe alte desfătări. Invitaţii-care-se-autoinvitaseră, muzicanţii, saltimbancii şi lucrătorii cu ziua erau cazaţi în corpul din faţă, chiar la intrare, fiind treziţi de dimineaţă de forfota carelor cu bunătăţi aduse din sat. Îşi primi apartamentul în casele din spate, totuşi, pentru că tocmai plecase o familie, răsuflă uşurat şi nu ieşi de-acolo două zile, doar era obosit, nu-i aşa, de pe drum, în scrisoare spusese că petrecuse vara la Florenţa, acum tocmai se-ntorcea de acolo şi trecea pe la ei.
În ziua aleasă pentru socializare s-a îmbrăcat cu grijă cu hainele cele mai bune şi a cerut două ouă crude de dimineaţă, ca să aibă voce. Urma să îşi prezinte creaţiile muzicale diseară.
Între timp descoperise că era neaşteptat de calm, fără atacuri de panică. Aerul de munte îi făcea bine. Iar Ea sclipea mai presus de aur şi argint, prezenţa ei făcea râul să curgă şi păsările să cânte.

*

Seara a fost un fiasco. Momentul lui muzical a fost ascultat de câţiva oameni. Ea a vorbit aproape fără întrerupere cu o prietenă, la adăpostul evantaiului. Privirea lui desmierda smaraldul cercelului ei, care părea că este singurul care-i dă atenţie. Piesa lui forte, în care îşi spunea toată dragostea, a fost apreciată de o doamnă bătrână şi cam surdă şi de doi tineri, între care unul interesat de astronomie care spunea că-l ţine minte de data trecută. Vocea îi suna strident de parcă striga la ei, când el nu făcea decât să-şi şoptească sentimentele. Sperase că măcar mama preaminunatei avea să asculte – la început din complezenţă, apoi mai deloc, acoperindu-şi din când în când faţa sub evantai.
Nici n-avu curajul să admită că el le-a compus; a spus că sunt melodii aduse tocmai de la Florenţa, de la curtea ducelui de Toscana. Nu călcase pe-acolo în viaţa lui, aşa cum nu mai avea să calce pe-aici. A doua zi dimineaţă, cu bagajul strâns de cu noapte, pleca cu o trăsură oarecare motivând că treburi urgente îl cheamă înapoi la Florenţa. Se va răsturna cu căruţa în drum spre casă – câteva poşte spre mare, nicidecum în partea cealaltă a ţării – şi va muri neştiut şi neplâns.

Hârtiile cu versurile şi câteva note vor fi rămas pe scrinul din camera mare, de unde le va aduna profesoraşul care, cu un ochi expert, va modifica ceva pe ici pe colo şi le va prezenta drept creaţie proprie.

Advertisements
8 Comments leave one →
  1. dead_fish permalink
    18 Jun 2009 5:47 am

    wow.

  2. aprilseas permalink*
    18 Jun 2009 8:16 am

    5:47! wow x 2.

  3. dead_fish permalink
    18 Jun 2009 6:52 pm

    6.47. just wow.

  4. Isa permalink
    18 Jun 2009 6:59 pm

    Mai vreau.

  5. 21 Jun 2009 4:36 pm

    :) si parca am trait secvente din Mihalkov.

    minunat!

    tare-mi place cand “te apuca” sa scrii asa.

  6. michael permalink
    24 Jun 2009 9:46 am

    mai fato, tu ce… una-alta faci cu viata ta, cu pixu’ tau, de nu faci ce TREBUIE (da, suna nasol TREBUIE, e un verb care n-ar TREBUI sa existe), da’ orisicit… pune mina si scrie, fa vorbele pachet si da-le cuiva care stie ce sa faca cu ele (sa dea cu ele-n populatie, de pilda?). egoisto! nu te gindesti la saracii locuitori ai lumii care TREBUIE sa-nghita fel si fel, in loc sa se dedulceasca cu. rusinica! pune mina si scrie. lasa orice iti maninca timpul si scrie. daca nu in vietisoara asta, atunci cind? pupici pe mina ta, aia care scrie…

  7. April permalink
    24 Jun 2009 5:41 pm

    :)
    multumesc, Mike.
    o sa ma public pe mine dupa ce se vor fi publicat pe toti aia de la QV, stim noi care, aia pe care-i asteptam de 100 de ani.
    si mai rotunda ca madia ta, si ca sfintul lui I., si ca don quixote-le lui don pedro nimic nu e. ce fac eu aici e joaca de-a vorbele. mai am mult pina departe.

  8. michael permalink
    24 Jun 2009 9:51 pm

    atunci sa grabim oleaca lucrurile… vara asta, de pilda, il lansam pe doru (in tabara), asa ca… ai mai avansat un loc pe lista.
    ei, o sa ma tin eu de capul tau…
    iar departe… departe e peste drum. e drept ca pe drumul asta trec cam multe masini, si cam in viteza, dar om trece noi drumul…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: