Skip to content

2+5=6

6 Mar 2008

Azi e baba mea, chiar dacă-s născută într-un 25.

 
6 martie. Ziua de naştere a lu Căţelu’ Diculeaţă. Dick(ens), pre numele său. Cockărimea sa, născută în 1988 şi care s-a dus pe-ntîi octombrie, 2001.
 
În 1995 am fost plecată 3 săptămîni d-acasă şi cînd m-am întors nu mai avea aer, d-abia respira, ziceai că moare, mama zicea că mă mîrîie că nu mă mai cunoaşte, dar el se sufoca şi răsufla ca un asmatic; bucurie pînă la moarte numai un cîine ştie să ofere.
  
În 1992 am luat de afară un pui de pisică albă, cu gînd că-i pentru văr-miu. Îl aveau nişte fetiţe, ziceau ca nu le lasă părinţii în casă cu el, şi îl chinuiau ţinînd-ul în şifonier şi nehrănindu-l, ca să nu producă mizerie.
Am adus boţul de blană albă, jegoasă şi fulguind în toate părţile, şi l-am pus în faţa cockerului care p-afară se dădea foarte viteaz cu pisicile. S-a uitat la boţ şi a fornăit de cîteva ori, pfui, mic mai e, de-l sperii se-mprăştie. Pisoiul era aşa de slab că nu-şi putea ţine capul, i se bălăbănea pe firul ăla de aţă pe nume gît, şi aşa de mic că n-avea instrucţiuni de supravieţuire, gen cîinii sunt Hhhîîî. Aşa că tentativa de pisică a fost ghidată frumos, din urmă, cu botul şi cu cîte-o labă prietenească, spre vasul de mîncare de la bucătărie, cumva zicîndu-i aci e birtul, se mănîncă bine, dacă te văd prin zonă capeţi ceva.
Motanul, Ice, a rămas toată viaţa un slăbănog şi un mofturos, nu fura că nu ştia să se descurce cu bucăţile de carne, dinţii lui erau şubrezi şi nu mînca decît fibre de carne şi chestii pasate. Spre deosebire de domnul Dick(ens), care mînca orice, din ce în ce mai mult orice, şi avea porţie de salată de roşii cu castraveţi, ceapă şi ardei gras, cît ţinea vara. Şi grapefruit. Şi vişine. Şi mai ales, suprema plăcere, ardeiul gras în cantităţi industriale, ros delicat de pe cotor, cu seminţe cu tot. Seminţele dădeau bine pe urechi, mai ales…
Au fost buni prieteni 6 ani, dormeau claie peste grămadă, furau împreună… asta trebuie să o povestesc.
 
Aveam de mers cu colegii de facultate la munte un uichend. Şi face mama nişte pane-uri, multe şi bune şi eh… Ca să nu dispară în fălcile pofticiosului care mînca orice, le pune mama bine, într-o nişă a unui dulap, la perete, în spate, pitite, cu capac … unde cockerul, oricît s-ar fi întins în două labe, nu avea nici o şansă să ajungă. Cu toate astea, pane-urile au dispărut.
Căci Mr. Ice, deşi nu ştia să fure, totuşi a făcut-o. În această unică ocazie. Nu ştiu cum s-au înţeles ei doi, motanul să fure pane-urile mari cît el (nu ştiu cu ce dinţi le căra pînă jos, cum le împingea, cum a făcut, că nici nu prea s-au găsit urme de ulei şi frimituri la faţa locului), şi Mr. Dick, sacul fără fund, să îi facă porţie şi fraierului de motan, că pe seară, cînd ‘crima’ a fost descoperită, amîndoi se spălau de mama focului, avînd mustăţile frumos unse şi burţile frumos rotunjite.
 
Lui Dick îi cam plăceau băieţii, şi aşa a şi fost furat o dată, că se-ndrăgostise de un maidanez, şi dus a fost. Am venit acasă din parc doar cu lesa, şi după ce-am tras toţi cîte o porţie de plîns, tata a spus hai să-l căutam. Ne-am întors în parc, am vorbit cu oamenii, n-aţi văzut un cocker roşcat, durduliu, cu pistrui? (ya, well, nu se putea să am altfel de cîine decît copia mea fidelă, doar nu degeaba-i faza aia din 101 Dalmaţieni!) Cică-l găsiseră nişte ţigani şi îl luaseră cu ei. La urmă am ajuns într-o curte de conlocuitori, la vreo 2 km de casă, unde musiu era legat de o tulumbă de gunoi. Fireşte, s-a decartat banu’ şi s-a luat împricinatul, acasă urmînd să fie spălat cu clor! 
 
Vara cînd mergeam la munte avea grijă să se parfumeze în toate hoiturile din pădure. Că era de vînătoare! Ne-a vînat un curcan de la mînăstire, de-a trebuit să-l plătim de nou şi eu să am grijă să nu mai trecem prin zona aia.
 
Am o grămadă de amintiri cu el.
Cum mirosea cînd era mic, şi cum ofta.
Cum ne-a ros capitonajul de la uşă de nu mai puteam intra în casă, un cuţu de 4 luni s-a pus cu toată uşa, metodic, şi doar mama s-a putut strecura printr-o deschizătură de o palmă, în holul cel plin de bucăţele de buret.
Cum ne halea fotoliile şi trăgea de ele de le muta din loc, cînd schimba dinţii.
Cum a făcut criza de rinichi exact în zilele cînd îmi susţineam eu licenţa, şi cum am luat cele mai mici note din toată facultatea mea exact la ultimele trei examene din facultate, cele mai importante, ocazie cu care mi-am scăzut media de absolvire cu 0.50 puncte, că fugeam de la examene ca să mă duc cu el la doctor şi nu dormeam nopţile că gemea.
Cum ne simţeam cînd mergeam prin parc, în 23 sau în Titan, şi ne odiheam pe iarbă amîndoi.
Cum se lua la harţă cu Dogii Germani, avea el o ură pe ei, şi cîteodată ieşea scărmănat că deh, diferenţă de gabarit, dar îi ridicam selfesteem-ul cu cîte o îngheţată la cornet, şi toată lumea era a noastră.
Cum făceam dresaj la cuţodrom, la turnul de paraşutism, toată vara lui 89, şi ce mîndru era cînd era lăudat. Cel mai distractiv era aportul şi găsirea obiectului stăpînului din grămadă.
Cum călca în fiecare baltă, oricît de mică, şi se-arunca în ultrajegosul lac de la 23 august, să se răcorească.
Cum se bucura cînd mă vedea îmbrăcîndu-mă să-l scot afară, iar la întrebarea Mergem? era deja pe arcuri!
Cum i se prindeau bulgări de zăpadă, iarna, de franjurii de pe labe, piept şi urechi.
Cum avea pe nas o pată albă, mică, cu 14 pistrui roşcaţi pe ea, şi cum ziceam că o să trăiască cîte un an pentru fiecare pistrui.
Cum zburda prin pădure, pierzîndu-se în culoarea frunzelor.
 
 … … … … … căţelu’ Diculeaţă …
Să-mi trăieşti, amintire!
 
edit:
 
Cam de cînd mă ştiu am vrut cîine. Exasperat de cererile mele, tata mi-a promis (în scris!) că dacă iau premiu I în clasa a 4a, îmi ia cîine. La vremea aia era number one rasa Basset Hound sau Beagle (ştiu că aveam o fotografie cu o meclă d-asta lungă, şi pe ea am scris ‘contractul’, cîine contra premiu, sau invers). Am luat, dar nu cu nu-ş ce notă la mate, nu mai contează, cifrele au fost punctul meu slab toată viaţa şi tata ştia, şi-mi forţa mîna. Şi-şi lungea şi lui timpul de linişte domestică, nepreafiind el mare amator de patrupede în casă, de orice fel.
 
În clasa a 5a am salvat de la moarte sigură un pui de cîine. L-am adus acasă, eram toată disperată şi mă bîlbîiam de emoţie, ştiam că acasă cîine nu, dar dacă l-aş fi lăsat acolo îl omora o colegă (culmea, premianta noastră universală!), care avea de gînd să aplice metoda de la ea de la ţară: se ia cîinele de coadă, se-nvîrte, şi… Şi acolo am intervenit eu, trecînd peste interdicţii şi orice altceva, poposind în faţa uşii tatii cu un pui. Văzîndu-mă ce disperată eram şi auzind povestea, tata s-a înduplecat dar pentru vreo două luni, nu era de ţinut în casă, creştea ca din apă, era un maidanez de talie înaltă şi l-am dat femeii care făcea curat pe scară.
Apoi n-am mai adus acasă cîini, doar îi salvam. Am adus pisici :D Din 84 avem în casă pisici, 1, 2 sau chiar 3, la un moment dat; cu două excepţii plimbate cu trenul de la Iaşi, restul erau şi sunt adunate din stradă, rasă tomberoneză, chioare, bătute de oameni sau de cîini, moarte de foame, îngheţate de nu se topea zăpada, murdare de nu vedeai ce culoare sunt, cu infecţii care se vindecau dupa 6 luni. Făcute bine şi trăite bine nişte ani. Am avut noroc cu mama, care făcea terapie intensivă atît pe oameni cît şi pe animale.
 
Mi-au plăcut toate rasele dar aveam însă favoriţi, în timp. Dog german gri, setter englez, dup-aia setter gordon, nişte terrieri, pointeri, schnauzer, de obicei mai înalţi.
Eram nelipsită de la la expoziţiile de cîini ale vremii, doar doar.
Nimic.
 
Aşa că am schimbat strategia, pe măsură ce-am crescut. M-am lămurit eu că nici cu premiile nu-l înduplec, aşa că am aplicat principiul "dacă nu-l poţi învinge, zăpăceşte-l". De creieri. Luam România Liberă şi făceam cronica vînzărilor de cîini din numărul respectiv. Cînd veneam de la liceu, după masă, la cafea, cu ziarul în faţă, începeam: Azi se vinde caniş şi şoricar. Azi se vinde dalmaţian şi boxer. Azi se vinde..
Pînă într-o zi cînd el cu gura lui a spus Sună la ăia cu cockerul şi află detalii.
Păi n-am aşteptat nici două secunde. Cînd a venit mama acasă aveam toate detaliile, şi făcusem socoteala cu banii.
 
Cam aşa a fost. După zece ani de rugăminţi.
—-
edit, 10.03
 
Cînd am scris eu însemnarea nu am plîns. A dor, a aduceri aminte, a nemica. Da, îmi e dor, dar a fost frumos şi gata, sunt amintirile mele şi mi-e bine cu mine şi cu ele.
Dar am plîns cînd am văzut asta. Multumesc.
Advertisements
20 Comments leave one →
  1. 6 Mar 2008 2:00 am

    Aprilsea, am si eu amintiri cu Coco care s-a bagat cu capu’n oala cu pilaf de pe aragaz, noroc ca se facuse pilafu’ si aragazu’ era stins; Coco s-a prapadit apoi de epilepsie la noi in casa, desi era caine de curte…
    Am si euthanasiat un pui de caine cules de pe strada in noaptea de inviere, ca au vrut copiii sa-l faca bine si l-au purtat pe la veterinar si ne-am luptat noi pentru viata lui, ne-am ambitionat si dupa o criza nocturna, ne-am dus cu el in brate la veterinar si ne-am intors cu el in punga de plastic. Si-am plans ca prostii cand i-am inmormantat in curte, unde acum cresc flori…Nu mai scriu cati am salvat si cati i-am plans ca e prea mult de scris. Sa ne tina Dumnezeu sanatosi, sa avem putere sa-i ingrijim pe cei care mai sunt…

  2. April permalink
    6 Mar 2008 2:06 am

    ohooo.. ar fi trebuit sa scriu si cum l-am capatat pe catelu’, si dupa citi ani, o sa bag un edit.
    pentru catei, orice, oricind, oricum si-n orice cantitate. pentru animale, in general. d-aia-s vegetariana.
    pai, da, prima ‘salvare’ de care-mi aduc aminte era cam cind eram eu a 6a, si am sarit intr-un beton oarecum crud, la blocurile de linga noi, in constructie, ca fusese aruncata o catelusa neagra latsoasa inauntru. am ‘incaltat’ niste cartoane de la tuburile de neon, si m-am bagat in beton, si am scos catelul. fireste ca adio tricou. cind m-am dus sus sa iau foarfeca era sa faca mama apoplexie. dar era vorba de un animal, asa ca.. ‘nebunia’ asta e pe linie materna, in familie :D

  3. 6 Mar 2008 3:58 am

    să ne vedem cu bine cu ei, mă gîndesc.
    la mulţi ani, diculeaţă!
    ps: îţi dai seama cum stau amîndoi pe marginea norului şi ne bîrfesc, e? şi ne latră şi ne cîntă şi bat din labe…

  4. April permalink
    6 Mar 2008 4:00 am

    da. cred ca asa fac. mai ales ca erau prieteni.
    stii ca fac aport cu Dolly? nu ti-am povestit cite chestii identice fac cu ea *sigh*

  5. April permalink
    6 Mar 2008 4:01 am

    multumesc pentru stelute!

  6. 6 Mar 2008 4:36 am

    frumos si emotionant.
    o zi minunata iti doresc

  7. isa permalink
    6 Mar 2008 6:26 am

    Ce frumos povestesti, mai coplia! Mai vreau!

  8. 6 Mar 2008 10:32 am

    Minunat.

    PS: Şi Paşadia oftează. Heh.

    Paşadia pisoiul, fireşte.

  9. mih permalink
    6 Mar 2008 12:44 pm

    :) m-ai emotionat chiar daca n-am avut niciodata caine

  10. April permalink
    6 Mar 2008 12:48 pm

    sa ai. nici nu stii ce pierzi!
    stii vorb-aia, cu cine te iubeste oricit de trist ai fi, oricum ai arata, oricit de prost ai fi, oricit de obosit, de disperat, de sarac… cine se bucura ca te vede chiar daca asta e numai 5 minute-ntr-o zi, etc etc etc.
    nu-s minciuni, zau.
    am avut un singur ciine – si mi-e dor de ei, de ciini, dar n-as avea timp de el cum aveam cind eram eleva/studenta.

  11. 7 Mar 2008 2:53 am

    dragul de el :-)

    lol – imi amintesc de acea coalitie mirsava .. si multe altele :-)

    :-*

  12. 7 Mar 2008 2:54 am

    Aaaaaaaa, babele, cum am uitat …….

  13. April permalink
    7 Mar 2008 3:07 am

    da, asa ii ziceam la vremea respectiva, coalitia..

    :)
    eh, sa ne traiasca amintirile, si sa aiba grija de noi, acolo unde-s.
    si sa ne mai facem altele.

  14. camy permalink
    7 Mar 2008 10:07 am

    ce text frumos…

  15. April permalink
    7 Mar 2008 11:53 am

    :)
    da, l-am citit la timp. frumos.

  16. 8 Mar 2008 7:34 am

    Pai daca tu ai avut taria sa te rogi de el zece ani si el a avut taria sa-ti reziste zece ani inseamna ca semeni su el :)))))

  17. 9 Mar 2008 4:53 am

    a fugit dom’le Dragonu’ o mie de kilometri !!!!!!!!

    http://salsa.weblog.ro/2008-03-02/303721/1%2C000-times-bambole

    sa vezi ca face mai mult de 2008

  18. April permalink
    9 Mar 2008 4:57 am

    eaca! are omu’ o pasiune si gata! bravo lui.
    am vazut. e tare. to’ respectu’. chapeau.

  19. mack permalink
    10 Mar 2008 11:34 am

    cred că se bucură cînd ne amintim de ei.
    hug. de la stăpîn de nor la stăpîn de dick.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: