Skip to content

n-am

4 Aug 2017

Mi-ar plăcea să-mi pot imagina că am primit-o. Dar nu, doar iTunes s-a îndurat de mine şi m-a uns la coracon într-o vineri toridă, în care-ar fi mers o terasă, o bere, o ţigară şi o vorbă.

Dar n-am cu cine. Iar terase la care să se asculte aşa ceva … well.. nu-s.

Aşa că mi-o auto-dedic, în şezlong pe balcon. Love itself, love myself.

virus

19 Jul 2017

Language is a virus. It appeared by mistake, supposedly after a flu, very long ago, while we were hominids. A tiny biped ended a cough with some noises, and he repeated making of the sound on purpose.

Sleep is a virus. We’re so vulnerable when we sleep – yet we are in this state for more or less a third of the day span. We’re newborns in the hand of fate – for around 8 hours a day, almost as long as working for a wage, or a tiresome flight, or a difficult operation. “8 long hours” are long, but not when sleeping. That’s when time shrinks.

Today it occurred to me that happiness is a virus, too. We’re not supposed to be happy, it only happens, like a cold. Eventually they will develop shots and pills to get rid of it for good.

Bland tomtar och troll

19 Jun 2017

Look at them, mother Troll said. Look at my sons! You won’t find more beautiful trolls on this side of the moon

John Bauer – Wikipedia – 1915, watercolor, din anuarul Bland tomtar och troll (Printre Gnomi şi Troli)

 

 

FB

3 Jun 2017

Azi era să-mi închid contul. Un click distanţă. Prea mult voayeurism. Prea multă fericire afişată … nu mai rezist la atîtea poze lăbărţate cu oameni veseli şi mulţumiţi, cu mâncare, cu plimbări prin lume.. sunt aşa de “cadru după cadru” că dacă le-aş derula repede ar arăta ca un film.

De la ultima însemnare pînă acum, iată, am bibliotecă. Mare, înaltă, alburie (mesteacăn), cu spaţii închise, unde maldărul de cărţi care-mpingea rafturile din ţîţîni la cealaltă acum stă larg şi rispit, aş mai avea loc de încă p-atît. Aşa că la tîrgul de carte de săpt. trecută am putut, după ceva vreme, să-mi iau cărţi. Şi-n loc să citesc, stau să mă uit prin vieţile altora şi să mă gîndesc a mea unde e.

O să cam închid tot zilele astea. Îmi privatizez şi blogul, numai să caut de unde. Scriu pe laptop, şi am, pe lîngă mulţumirea că nu le citeşte nimeni, şi plăcerea de a nu trebui să termin ce încep, which is so much me.

neterminata.

eu şi cu mine, noi două.

1 May 2017

Zilele astea m-am văzut cu nişte prieteni. Cu prieteni vechi, de peste 20 de ani, cu care într-o vreme ne vedeam des.

Am îmbătrânit cu toţii. Am obosit, ne-au căzut dinţii, am chelit, ne dor şalele şi nu mai avem chef să pierdem timpul. Am plecat să stăm trei zile la Slănic şi am stat doar două pentru că era frig. Şi ziua, ploaie mocănească londoneză, noroi, frig, unde să umbli pe vreme ca asta, şi noaptea, aşternuturi umede şi reci, plus câini lătrând. Deci nu. Azi ne-am adunat şi am plecat, nici nu se făcuse 12 ceasul şi eram pe drum. Păcat. Eu aş mai fi stat măcar pînă pe la 16. Era aer curat, reavăn, undeva la capătul oraşului era un miros umed şi plin, să-l tai să-l pui pe pâine. Mi-e dor de pădure.

Am încercat de vreo 3 ori să povestesc ceva şi nu am reuşit. Nu mi-am găsit loc. Comentam ceva la cîte-o povestire de-a lor şi nu mă auzeau. Ziceam ceva şi nu comenta nimeni. Vorbeau despre literatură japoneză şi nu mi se adresa vreo întrebare sau ceva din care să pot să spun ce ştiu. Adică nah, nici nu conta că-s acolo. Cu vreo două excepţii, două momente în care mi-am găsit o nişă şi m-am făcut auzită.

Ori mi-am pierdut glasul, ori farmecul. Ori amândouă.

Mi-e dor să văd că mă apreciază cineva, că mă iubeşte, că contez. Mi-e dor să văd că sunt importantă pentru cineva. Mă amăgesc zicînd că am prieteni, dar n-am, sunt conştientă de asta. Pe cine sun? Pe nimeni. Cine mă sună? 1 persoană. Cel care face legătura între noi, pierduţii. O singură persoană ne sună şi ne povesteşte ce fac ceilalţi. Aflăm, şi astfel nu mai sunăm noi.

Sunt obosită. Ce-i mai rău e că simt că aş avea nevoie de un psiholog. Sau psihiatru? De cineva care să mă ajute să mă susţin psihic pentru că nu sunt mulţumită de mine, nu-mi plac oamenii şi totuşi tînjesc după companie. Ce-o fi în capul meu? Să plec? Să stau? Să răspund la telefonul care sună? Să sun eu înapoi? Să merg cu ele? Să îmi schimb maşina? Să îmi iau bibliotecă? Să merg mai mult pe jos? Să iau nişte magneziu? (nu, că iar fac fundul cît China)

Vorbim în monologuri şi ne mirăm de ce nu ne vede lumea. Pentru că nu suntem.

idee

16 Apr 2017

pentru un film scurt. foarte scurt, max. 3 minute.

lumină gri filtrată prin jaluzele verticale. un pat de spital, cu o persoană învelită în cearceaf. close up pe degete lovite, pe vânătăi, catetere şi branule, bandaje, fire, tuburi de dren. persoana respiră asistat, se aude fîşîitul plămânului artificial. se aude bipăitul monitoarelor electronice cu diverşi parametri. imaginea pleacă de la persoana din pat spre stativul cu pungile de sânge şi glucoză, spre monitoare. sunetul monitoarelor se aude ceva mai clar, şi ne dăm seama că secvenţa de sunete e constantă, şi monitorul cardiac repetă acelaşi desen, cu aceeaşi rată a bătăilor inimii… adică e blocat… imaginea ajunge (dă să treacă şi revine peste, şocată) un monitor cu the blue screen of death.

Error. Please restart.

Christos a înviat.

chiloțăreală

30 Mar 2017

Ce ne învaţă pe noi toate emisiunile de kkt de la majoritatea posturilor TV actuale: că nu mai există intimitate, discuţii private, civilitate, respect pentru celălalt. Arătatul chiloţilor în direct face rating, aşa că scursorile coboară din TV în viaţă şi auzi mai mult decât vrei să auzi…

Acum câteva zile. Dimineaţă. Service. Muncă, bărbaţi în salopete unsuroase, frig, noxe, gresie alunecoasă, ploaie ţuruind pe lângă un geam, jeg, glume de autobază. Public: eu şi o altă tipă – cu telefonul lipit de ureche. Am stat acolo cam o oră jumate, din care cred că a stat fără să vorbească la telefon maxim 15 minute.

Discuţia era despre cum ei îi ticăie ceasul şi vrea un copil. Dar că tipul cu care are o relaţie la momentul actual nu are chef de complicaţii. Ea însă ţine la el şi nu vrea să se ducă cu altul. Atît. Repetat, iar şi iar, cu multe cuvinte, cu glume, cu comentarii negative, cu amintiri din copilărie cu bunica care o învăţa ce şi cum să facă cu bărbații, cu sfaturile colegelor etc., cu multe detalii pe care mie acum mi-e silă să vi le împărtăşesc. Nu vorbea tare, dar vorbea. Din cînd în când, bărbaţii din service se opreau şi o ascultau, ridicau din sprâncene şi făceau glume, că nah, subiectul era la îndemînă, dintre care singurele mai blînde ar fi gen „Hai, cine se oferă!? N-auzi băi că are pe unu’?”

Cînd i-a fost gata maşina i-a spus prietenei „pot să te sun eu în 5 minute?”

Staruri de doi bani îşi povestesc viaţa sexuală la televizor, iar omul cu IQ cu o cifră înţelege că aşa e normal, să ne chiloţărim cu public. Nu mai e decenţă, limită, bun simţ.