The best argument against democracy is a five-minute conversation with the average voter.

Sir Winston Churchill

Băi, să vezi ce-am găsit la taică-miu ieri.. nişte reviste cu benzi desenate, suuuper mişto, băi. În fine, erau din secolul trecut, de prin ’92 – ’97, dar erau foarte tari, erau .. cum să zic .. deştepte, nu pentru copii ci pentru oameni mari, cu nave spaţiale..

Discuţie între doi angajaţi ai unei firme de tonomate de cafea, pe cînd schimbau consumabilele. Din secolul trecut…

O poveste de succes ar fi bunică-mea, şi despre asta am scris pe blog pe când eram în Israel, căutând într-una din zile o prietenă d-a bunicii mele, pe care mama mamei mele a ajutat-o, a salvat-o şi i-a dat o pâine şi care-a plecat în Israelul cel nou, atunci când s-a putut.
Alte multe poveşti ar fi putut spune acest om, prinţul Constantin Caragea, din viaţa căruia s-ar putea face un film de nu ne-am pierde timpul făcând filme proaste. Numele lui apare pe wiki la drepţi între popoare (righteous among the nations). Diplomat, jurist, bibliofil, autor al multor tratate de diplomaţie încă în uz, membru al Academiei Române, mort de foame, de frig şi de frică, fără pensie, în România anilor 50. M-am îndrăgostit de el, dacă pot să spun aşa.
Tot pe wiki apare, la aceeaşi listă a drepţilor între popoare, un nume de japonez, Chiune Sugihara, consul japonez în Lituania, care a ajuns să vândă becuri ca să trăiască pentru că şi-a asumat nebunia de a lua decizii de capul lui, fiind destituit la întoarcerea în Japonia. Şi povestea lui merită amintită, citită, învăţată pe de rost.

Japonezii îl stimează şi îl amintesc mai mult pe Sugihara decât noi pe sărmanul prinţ de care nu ştie nimeni, (cred că) nici măcar persoane publice care poartă acest nume…

*

Când am fost în Israel, într-o seară, cum mă plimbam de una singură – şi cam ajunsesem la capătul puterilor, că stăteam într-un părculeţ din nordul TelAviv-ului şi plângeam – lângă mine s-a oprit o doamnă în vârstă cu un căţel.
Mi se adresează în ivrit. Nţ, engleză. Mă întreabă de unde sunt. România. “Şi eu”, veni răspunsul. “M-am oprit să te întreb de ce plângi.” Mpăi… poveste lungă, n-are rost – zic, şi dau să-mi aprind o ţigară. “Doriţi?” “Da.”

Aşa că am pufăit amândouă câte-o ţigară, ascultându-i povestea. O chema Blanche, era de pe la Satu Mare. Fuseseră luaţi toţi ai ei d-acasă într-o seară (trist, nu? – aşa au făcut şi comuniştii dup-aia, te luau şi nu ştiai unde ajungi şi dacă te mai întorci), urcaţi în trenuri fără geamuri (aşa a păţit şi vecina mea, săsoaică de la Şercaia, în drum spre minele de cărbuni de la Donbas pentru că se schimbase frontul) şi duşi la Auschwitz. Sau undeva lângă, nu mai ştiu. Avea 16 ani când au luat-o, şi numai ea a scăpat şi s-a întors. Când a ajuns acasă n-a mai găsit nimic din casă, nici măcar casa propriuzisă, se mutaseră ţigani acolo, devalizaseră tot, ce n-au furat au ars, nu mai rămăseseră în picioare decât zidurile ruinate. Satul n-a mai băgat-o în seamă, doar câinele lor a venit de pe coclauri la ea şi s-a gudurat, recunoscând-o. Când a putut să plece, a plecat hăt până în Israel unde s-a căsătorit cu un polonez. El murise de câţiva ani şi singurii prieteni constanţi din viaţa ei au fost câinii.
Mi-a arătat tatuajul cu numărul. Nu a teatralizat nimic, ştia cât se bate monedă pe asta şi cât se dau urmaşii de ceasul morţii pentru ce n-au suferit. Era demnă.
“Draga mea, de când m-am întors din lagăr şi am văzut ce s-a ales de casa noastră nu am mai plâns niciodată. Nu am nici o poză cu ai mei, totul este în inima mea. Şi spune-mi acum, draga mea, tu de ce plângeai? Dacă vrei loialitate, ia-ţi un câine.”

Thanks for worrying about us.
There was no physical influence of earthquake where I live.
My father is in another country. Mother and Koko live in western Japan. They didn`t feel the quake.

I live in Chiba Prefecture where is eastern Japan. First, we felt a strong earthquake. The quake has been followed by many aftershocks. As I write I am feeling a quake.

I`m not afraid of earthquake.
I`m afraid of nuclear power plant disaster.
There are in meltdown.

We have many inconveniences, but continue normal life.
I can`t complain about anything.
People in Tohoku district are struggling with pain.

Sorry I can`t write good English.

M-, please have a good life!

Kenji

“Nu mă pot plînge de nimic” – nici nu-mi pot imagina cum ne-am comporta noi, ca naţie, într-o încercare ca asta.

screw the system.

How much does your life weigh? Imagine for a second that you’re carrying a backpack. I want you to pack it with all the stuff that you have in your life… you start with the little things. The shelves, the drawers, the knickknacks …

Pentru anunţul în original, click here. Mobilat şi la etajul 4, parcă nici nu mai pare aşa scump, deşi renovat acum 5 ani, given the place, înseamnă o veşnicie. Dar n-aş da banii ăştia nici de i-aş avea.
De observat că suprafaţa apartamentului nu este menţionată.

Alo, alo, sunt eu, Picasso
Ţi-am dat beep şi sunt voinic
Dar să ştii, nu-ţi cer nimic.

Băi osolemio, dacă nu-mi răspunzi nici acum la semeseu, să ştii că mă duc să m-arunc în cap de pe podul Rialto.