flash

Mi-am aprins o ţigară.
Nu mi s-a întâmplat niciodată până acum să mă întorc cu aşa precizie înapoi 17 ani, în toamna lui 92. În vara aia mă apucasem de fumat. Pe-atunci ţigările aveau un gust uscat şi cam iute, dar nu m-am înecat niciodată cu una, nici măcar cu prima. Ţineam dintr-un pachet aproape o lună, îl aveam pitit în sertarul de la birou, cred că îmi luam Assos sau Hollywood, nu mai ştiu. La facultate – anul I – încă nu fumam, iar acasă în văzul alor mei nici atât. Eu învăţam noaptea, şi era momentul potrivit pentru o ţigară.

Ţigara de după … zi se fuma încet, după ce ne spuneam noapte bună, în gura uşii deschise de la balcon. Afară era rece, dar ţigara merita efortul. Pufăiam în linişte, înfofolită într-un pled, doar cu nasul şi o mână – de-acum reci – scoase pe balcon.
Pentru că-nvăţam noaptea, nu îmi plăcea să fie chiar linişte de tot aşa că aveam nişte muzici să-mi ţină companie.
Muzicile mele au mai fost descrise p-aici, aşa că nu revin. Am nimerit de curând un album Lisa Gerrard cu Klaus Schulze. Îl ascult acum. Muzica lui Klaus Schulze mi-a dat acest flash din 92. Are aceleaşi gen de acorduri pe care le-ascultam atunci. Condiment, aceeaşi voce, a Lisei.

17 ani mai târziu stau la acelaşi birou, nu pe acelaşi scaun dar având în jur multe alte lucruri pe care le-aveam şi atunci.
Chiar şi aceeaşi muzică. It is intoxicating.