Mersul cu masina

Nu, wrong, nu mersul cu masina, ci statul in masina. Ca nu mai departe de azi, chiar azi, facui cei 4km jumate, d-acasa la servici, intr-o ora jumate. Si am luat-o pe o ruta un picut mai libera, de obicei. De obicei, dar nu azi.

 

La un moment dat ma plictisisem si de radioul din masina, si ei tot asta spuneau, cum nu se circula in zona in care nu circulam eu. Ei na. Claxoane, fireste, de parca ai reusi sa te ridici de pe carutabil cu ocazia claxonatului. De parca ti-ar creste aripi. De parca ai putea sa-ti dezumfli masina, sa ti-o bagi in geanta si sa pleci pe jos dup-aia. De parca stai fin’ca asa vrei, sa stai ca prostu’ pe drum.

 

Am iesit ieri pina la colt la universitate sa ma vad cu o prietena. In primul rind, nu mai stiam cit imi ia, pe jos, de la servici la fintina de la arhitectura. Mi-am pus la indemina o jumate de ora (mi s-a stricat masuratorul de distanta vs timp), si am ajuns in 10 minute. Ca sa vezi, deci pe jos se merge!

 

Am ajuns la fintina si nu stiam ce sa fac. Erau niste reflectoare, niste care de filmat, niste scaune de regizor pliate, niste cabluri, niste oameni. D’oh. Bezna, cu exceptia reflectoarelor care intrau in ochi, din orice unghi. Se poate bezna cu reflectoare? Se poate. Si asa stam prost cu iluminatul public, ar trebui sa filmeze astia mai des prin oras, sa bage reflectoare pe populatie, sa vada pe unde calca, daca mai pot vedea dupa ce le fac reflectoarele fundul de ochi.

 

Si pentru ca nu stiam ce sa fac, am dat o raita in jurul facultatii de arhitectura. La pas, uitindu-ma-n sus de parca eram straina de oras. Intr-un fel, chiar sunt. Stau numai in masina, cind nu-s la birou sau acasa.

 

Am trecut pe linga un magazin

Orange

. Inainte era acolo o cofetarie. Unde mincam (eclere?), beam apa tonica si scriam scrisori. Noi doua.

 

Si… balconul de la arhitectura, mai putin celebru decit cel de la Universitate, dar important – pentru mine. Acolo-si avea sediul Radio Contact, pe vremea cind era, si pe vremea cind era in facultatea de arhitectura. Le-am tot deschis usa vreme de un an jumate, pina in Octombrie 1991 cind au plecat in alta parte, nu stiu unde ca nu m-am dus. Frumoase vremuri.

 

Apoi am trecut pe linga o expozitie de pictura. Caminul Artei, sau cam asa ceva. Inauntru gol, peretii plini. Erau doua tanti, una se uita pe pereti si una astepta sa fie intrebata ceva, dar  nu era. Avea un sal mare de ‘pashmina’ pe umeri, si avea inca eticheta atirnata de ciucuri.

 

Am ajuns la capatul strazii. Sh-acum? Pai, la stinga, pe linga biserica in vesnica re-constructie, uitindu-ma la cladirile de pe Academiei. Coscovite. Asteptind o mina milostiva de buldozerist. Triste. Inghesuite. Mirosind a vechi si a foarte statut. Pe strada, plin de masini. Eu, privindu-le larg, ca un provincial. Moama, ce de masini (ce bine ca nu m-am incapatinat sa vin cu masina pin-aici, ca n-as fi avut unde s-o las din mina).

 

In pasajul de la Universitate un nene cinta la vioara. Nimeni nu se oprea sa asculte. N-am vazut pe nimeni oprindu-se sa asculte vreun cintaret din asta. Niciodata. Ei sunt muzica de fond, cumva, d-abia daca se baga o mina in buzunar si se scapa o hirtie sau niste maruntis in dreptul lor. La 5 pasi distanta de ei nimeni n-ar putea spune ce cinta, cum arata sau citi sunt. Multi oameni iesind de la metrou, nu mai stiu cum arata metroul, am inteles ca-i jale mare si acolo, lately.

 

Oameni. Multi si grabiti. Strazi prost luminate. Trotuare desfundate. Masini parcate d-a-n bip.

Oameni. Eu printre ei. De mult n-am mai vazut atitia.

 

Mersul cu masina te face autist. Dai cu nasul de semenii tai si faci insemnari de 2000 de semne despre lucruri pe care toata lumea le ignora. Esti intre oameni, dar nu esti din filmul ala.

 

—-

PS: nu ma-ntrebati ce legatura subtila are insemnarea mea cu poza cu prajiturile. Niciuna. Mi-a placut, atita tot.

 

Disclaimer: poza nu-mi apartine, este luata de aici, un blogulets foarte neat and clean, cu idei pentru seri ploioase, poze incintatoare, arts, crafts si mini-donuts.