when everything

WHEN EVERYTHING IS COMING YOUR WAY, YOU’RE IN THE WRONG LANE – Murphy

 

Primavara. D-aia de pozat. D-aia-mi uit aparatul de fotografiat acasa, cu regularitate.

 

In drumul meu spre servici – nu cel direct, ca n-am mai mers pe el de mult, e prea plin de masini, nici pe cel ocolit I, ca si asta e plin lately.. am dezvoltat o varianta II la drumul ocolit I, folosind stradute (desfundate) cu sens unic spre centru – in varianta II spre servici, e o casa mica, scunda, infundata in gard, parca dindu-se la o parte din curte. Curtea nu e mare, dar e plina de ciresi. Proprietarul trebuie ca-i mare amator de fructe. Asa cum arata, cu aproape 10 pomi in curte, crengi inflorite atirnind de streasina si curgind peste gard, ma face sa ma gindesc la Gradina Martisorului, a lui Arghezi. Nu stiu cum era, dar cred ca asa ar fi fost.

 

Am mers pe jos de dimineata vreo doi km, si mi-a prins bine marsul fortat, repejor inapoi la birou. Am mers pe jos prin orasul meu cel mult-prea-plin de praf. Acum e SI mai plin – dar tot mai e loc de niste praf. E abia Martie. Aseptam vara.

 

Mai sunt stradute, prin spatele arterelor centrale, unde valatucii de tarina nu sunt chiar asa grosi. Acolo insa vintul ridica hirtiile de ambalaje si plimba sticlele de plastic dintr-o margine in alta. Pe Mosilor, de exemplu, ca acolo am fost, se auzea – cu toate ca undeva mai incolo spargeau trotuarul cu pickhammerele – se putea auzi, iata, hirjiitul facut de tsarina spulberata de vint pe asfalt(ul ramas). Tarina face gomaj la ten, si parul sirmos. Intra-n gura si-n ochi. E bine. E abia Martie.

 

Ieri m-am dus sa obtin o stampila pe o reteta medicala de gratuitate, pentru tata. Medicamentul asta il ia de doi ani. La inceputuri, trebuia pusa o stampila triunghiulara de la o institutie care se afla intr-o cladire pe linga Cismigiu, si era una singura pentru tot orasul, deci cozi. Cam din vara lui 2005 disparuse stampila, ramasese numai vizita lunara la medicul specialist pentru o noua reteta, si apoi goana prin farmacii pentru gratuitatea asta, la inceputul lunilor. Acum s-a inventat altceva. S-a inventat necesitatea unui dosar pentru acea gratuitate. Care nu este nici dosarul de la doctorul de familie, nici dosarul de la medicul specialist, nici dosarul de la asociatia care se ocupa de astfel de boli si care permite ca respectivul bolnav sa aiba insotitor. Nu. Este un alt dosar. Care va trebui sa fie facut. Si care va contine o trimitere de la medicul de familie catre medicul specialist, cu diagnosticul, si citeva alte hirtiutse care trebuie capatate.

 

Ieri m-am dus sa obtin o stampila pe o reteta medicala de gratuitate, pentru tata. Programul institutiei respective este 10 – 18:30, pe

usa

. Dar la ora 16 atentie se inchid usile. Eram acolo la ora 16:03. Intirziere de 3 minute, stai o tura, portarul imi inchide usa-n nas. Cu cine sa ma cert? da’ de ce sa ma mai cert. L-am intrebat daca el poate pleca de la servici cind vrea. A zis ca nu. Am zis si eu ca nici eu. A dat din umeri. Mi-a venit sa-i sparg geamul. Am plecat. Azi am intrebat pe pustiul de la ghiseu la ce ora inchid. Incepind cu ora 16 nu mai primesc oameni, pentru ca trebuie sa proceseze cererile in calculator. Si atunci noi de ce stam la coada acum? Ca le proceseaza… um… pai… pentru ca s-a adunat lume… – asa ma gindeam si io. Le proceseaza ‘de doua ori’, doar e vorba de un xerox al unei retete, nu-i asa, big issue. Luna viitoare tre’ sa ma prezint cu dosaru’, daca mai vreau stampila.

 

La intoarcere, mergind pe jos spre servici, in marsul meu fortat, am ocolit un pic pe stradutele cu case pline de corcodusi in floare. Si mi-a mirosit direct a vara. Ba chiar, la un moment dat, si a gunoi incalzit de soare. Mi-a mai mirosit si a mare, parca mergeam intr-un oras de pe malul apelor sarate. Stradute inclinate ducind in port, pescarusii rizind undeva pe sus, si caldura pe piele. Cred ca daca ma concentram, auzeam si marea. Am redus pasul. Enjoy the ‘sprimmer’. Desi e doar Martie.

 

Back to work.

Now I know I’m on the right way!