Fotografia asta reprezintă dosul buletinului meu care va trebui schimbat în ianuarie. Nu pentru că n-ar mai fi loc de ştampile, ci pentru că face 10 ani.
Sunt, deci, un cetăţean care-nţelege să-şi exercite drepturile constituţionale (sună foarte gomos, ştiu). Nu de dragul clasei noastre politice, cât pentru că simt asta ca pe o datorie faţă de cei care-au murit la Revoluţie şi-n 13-15 iunie 90. Jertfa lor a fost – aşa înţeleg eu lucrurile – pentru ca noi să avem puterea de a alege, puterea de a spune Aşa NU!
Acum câtăva vreme mi s-a cerut să spun DA, şi am spus. Acum o să spun NU.
La turul doi al alegerilor din 2000 nu am avut de unde alege şi mi-am anulat singură votul. Am ornat buletinul de vot cu un chenar de ştampile în afara patratelor celor doi candidaţi – cred că mi s-ar fi făcut rău fizic dacă puneam ştampila pe vreunul, chiar şi din greşeală. Dar nici n-am lăsat să fie buletinul meu folosit de alţii, ştampilat în viteză şi băgat pe vreo listă.
Eu NU pot să pun ştampila pe roşu, doar dacă mi-o lua vreodată Dumnezeu minţile. Nu contează ce spoială de comunism cu faţă umană şi spray Farmec cu miros de Europă îşi dau, roşii vor fi roşii.
Poza asta e făcută în intersecţia de la lic. Iulia Haşdeu.
Când am zărit billboard-ul de jos prima dată, eram în fugă. Văzusem feţele şi m-am gândit că e anti-reclamă. (E prima campanie în care văd produse anti-reclama: print-uri imense cu Unde-i flota scris cu alb pe fond negru). Încă mă mai gândesc c-ar fi făcut de alţii. Nu ştiu ce PR de campanie poate să ceară unei agenţii să pună seria asta de personalităţi pătate – poate doar aparţinând unui partid de opoziţie. Nici într-o mie de ani nu ar pune I. mâna aşa prietenesc pe umărul celui din mijloc. E foarte bună ideea pentru a demonstra, dacă uitase cineva, cam cine-s cei din spatele acestui partid. Mă uit la feţele din afişul ăsta şi m-apucă groaza, cum au ajuns acolo sus, cum de sunt tot în cărţi, ce-i cangrena asta? Eu nu pot vota aceste nume.
Şi NU mai pot vota nici continuarea a ceea ce avem acum, haosul şi neruşinarea, minciuna şi pupincurismul, curvăsăreala şi lipsa de implicare.
Mi-e silă. Şi cu toate astea mi se cere o opţiune. Singura opţiune va fi tot anularea votului. Mă simt în acelaşi punct mort.
O fi un semn când ţi se fură două perechi de ştergătoare de parbriz în 5 zile?
Prima pereche mi-a fost furată sâmbăta trecută. Erau noi, le montasem duminică deşi le-aveam în portbagaj de ceva vreme. Între timp stăteam cu nişte gioarse care scârţâiau de mai mare dragul, când se-ntâmpla să plouă nu mai auzeam radioul din pricina lor.
A doua pereche a dispărut miercuri spre joi, noaptea. Joi dimineaţă nu le mai aveam. Şi astea erau noi, fuseseră luate de la Cora sâmbătă şi montate de mine – noroc că persoana care mi le-a montat pe alea mi-a arătat cum şi acum m-am descurcat singură. Am luat 4, să am de unde pierde (după cum i-am spus şi casieriţei, mirată de buchetul meu de ştergătoare), dar nu mă gândeam că o să le schimb aşa curând.
În ambele dăţi maşina era parcată la stradă, sub iluminatul public, oarecum în aceeaşi zonă (2 maşini distanţă).
Acum le-am montat p-alea cu scârţ. Am însă în portbagaj încă o pereche noi. Oare să le pun?
Cum veneam azi spre casă
pe-nserat, cu farurile aprinse,
pe Pache, în faţa magazinului de pompe funebre
- îmbrăcat pe diagonală cu dungi de gresie lată -
stăteau două doamne de vârsta a treia.
Se profilau pe geamul daurit,
- în contre jour, lumina portocalie părea prea tare -
două scame de viaţă.
Priveau înăuntru
strânse una-ntr-alta, de frig, de bătrâneţe,
analizau oferta de sicrie,
crucile,
preţurile,
reducerile,
transportul.
Comentau,
ţineau mâna streaşină la ochi şi
se lipeau de geam să vadă mai bine.
Apoi au plecat.
câteodată îmi place unde lucrez (câteodată, subliniez)
cică:
- … păi să faci un comunicat de presă, că s-a dat drumul la banii pentru subvenţii.
- Bine, mă duc să-l scriu.
- Nu, că atâta trebuie să fie, s-a dat drumul la subvenţii.
stupoare
- … doamnă, nu mai bine le dau un sms?
Asta că tot avuserăm miting săptămâna asta. Eaca, Băse, băiat bun, le-a promis şi-n doo zile s-a destupat ţeava la bani. :(
În altă ordine de idei, dar tot p-acolo:
După ce c-arată ca un foetus fardat*, O. şi-a mai găsit şi un semn electoral ca un cur de găină. (cititorii mai sensibili sunt rugaţi să-mi scuze franceza)
—
* dintr-o poezie Dadaistă.
Când eram la închisoare – că am făcut mulţi ani – noi comunicam prin Morse. Băteam aşa, în pereţi. Şi într-o seară primesc mesaj de la celula cealaltă că să spovedesc pe cineva. Trăgea să moară, acolo se murea de pneumonie pe capete, nu aveam mâncare şi nici paturi. Niciodată nu am simţit mai bine ce e viaţa şi cât de valoroasă este o secundă, ca atunci când am fost la căpătâiul morţilor. Le-am răspuns că să îl pună aici, lângă geam, să stea cum ar veni cu faţa la zid, dar în dreptul meu. Şi l-am iertat de păcate. Omul a murit noaptea. Dar le-am spus celorlalţi că atunci când o să ies, o să mă spovedesc şi eu de păcatul ăsta, de a da sfânta taină prin pereţi. Că aşa ceva nu se face. Doar acolo se putea aşa ceva.
Nu există lucru mai scump pe lumea asta decât timpul care ne este dat pentru a trăi. O secundă e preţioasă. De asta îţi dai seama când mori.
Eu sunt fericit. [pauză] E preţios cuvântul, ştiu, dar nu am ce să fac, a dat peste mine şi eu aşa sunt.
Arhimandrit Arsenie Papacioc, Mânăstirea Sf. Maria, Techirghiol, interviu TV.
Mi-am aprins o ţigară.
Nu mi s-a întâmplat niciodată până acum să mă întorc cu aşa precizie înapoi 17 ani, în toamna lui 92. În vara aia mă apucasem de fumat. Pe-atunci ţigările aveau un gust uscat şi cam iute, dar nu m-am înecat niciodată cu una, nici măcar cu prima. Ţineam dintr-un pachet aproape o lună, îl aveam pitit în sertarul de la birou, cred că îmi luam Assos sau Hollywood, nu mai ştiu. La facultate – anul I – încă nu fumam, iar acasă în văzul alor mei nici atât. Eu învăţam noaptea, şi era momentul potrivit pentru o ţigară.
Ţigara de după … zi se fuma încet, după ce ne spuneam noapte bună, în gura uşii deschise de la balcon. Afară era rece, dar ţigara merita efortul. Pufăiam în linişte, înfofolită într-un pled, doar cu nasul şi o mână – de-acum reci – scoase pe balcon.
Pentru că-nvăţam noaptea, nu îmi plăcea să fie chiar linişte de tot aşa că aveam nişte muzici să-mi ţină companie.
Muzicile mele au mai fost descrise p-aici, aşa că nu revin. Am nimerit de curând un album Lisa Gerrard cu Klaus Schulze. Îl ascult acum. Muzica lui Klaus Schulze mi-a dat acest flash din 92. Are aceleaşi gen de acorduri pe care le-ascultam atunci. Condiment, aceeaşi voce, a Lisei.
17 ani mai târziu stau la acelaşi birou, nu pe acelaşi scaun dar având în jur multe alte lucruri pe care le-aveam şi atunci.
Chiar şi aceeaşi muzică. It is intoxicating.
- M-am plictisit! Stăm aici de trei zile. M-am săturat de feţele lor.
- Lasă, draga mea, mâine plecăm acasă.
Raţe – rasa alergătoare indiene (Indian runner duck).
Indagra 2009
Nu c-aş fi eu Picasso, dar sunt şi eu în perioada roz. Nu orice fel de roz, ci ăsta din poză. M-am ţăcănit. Pentru cei care nu prea mă ştiţi, eu sunt fan turcoaz. Albastru, siniliu, verde, jad, indigo, bleu, kaki, teal – culori de apă, de mare – şi mai ales, peste toate, turcoaz adânc.
Ei bine, m-am ţăcănit. Am vreo trei tricouri cu nuanţe d-astea ca petalele macului de faţă, am ojă cu care-mi dau compulsiv de astă primăvară, am şi două cămăşi lately tot din nuanţă d-asta, începe să-mi placă roşul – dar un roşu rece, nu corai gălbejit sau prăpăditul de #ff0000, ceva mai vişiniu, mai picant, mai albastru.
Şi tocmai am descoperit posterul asta la Kenzo Flower Essentielle. E scris în stele.
(La cât de frig îmi e, o să ajung toată în culoarea asta).
Anul trecut făceam multe însemnări pe tema Indagra. A început, de ieri, dar n-a avut ce ministru să-i taie pamblica – nicidecum să-i fete văcuţele în poală şi să pună cocarde la concursuri de Miss Vaca – şi nici ce premier şi ambsadori să se plimbe printre standuri, să mai ronţăie o măslină românească. E gol pe aleile bătute de vânturi (in more ways than one) de la Romexpo. În pavilionul central e târgul de turism.
O să dau o fugă mâine şi dacă e ceva de văzut, o să vă zic. Probabil o să fie iarăşi păsăretul.
Dragii mei,
O să îmi expire asigurarea Casco obligatorie încheiată la Asi8an acum 3 ani când mi-am luat maşina.
Ia ziceţi, unde să mă asigur, cum şi-n ce fel? Ce părere aveţi despre asiguratori, sume, francize, ş.a.m.d.
Duminică am ieşit un pic din Bucureşti.
În dreptul localităţii Otopeni am zărit nişte banner-e cu textul “Duminică 03 04 Octombrie …” – aşa, cu 03 barat şi scris 04 cu alt font şi-n altă culoare. Anunţau o demonstraţie aviatică ce avea loc chiar atunci. Dacă aş fi ştiut, m-aş fi dus – avioane, deh. Pe deasupra drumului am zărit două în zbor sincron.
Mergând în continuare cu maşina, am aflat de la radio că sâmbătă şi duminică a fost / era SofistiCat, expoziţia de pisici de la Sala Palatului. Dacă aş fi ştiut, m-aş fi dus – pisici, deh.
Mai pe seară am văzut la televizor că tot în acest weekend a avut loc un târg de produse eco-bio-agro la Muzeul Satului. Dacă aş fi ştiut, m-aş fi dus – deh.
Oare de ce astfel de informaţii nu intră la ştirile de vineri? Oare s-o numi reclamă? Mă gândesc că e mai mişto să afli inainte ce poţi face în uichend decât după, ce ai fi putut face. Şi dacă dai informaţia după ce nu mai e de actualitate, nu e fix degeaba? Ce mă interesează pe mine că reporterul Nea Titi a fost la showul aviatic? Acolo voiam să merg eu. Ce-mi pasă mie că nu-ş ce blondă cu mult ăăă în gurăăăă a fost laă tââârgul de produseăă ecologice de la ăă Muzeul Satului undeă a luat nişteă dulceaţă de zmeură (noroc că astea au ă la final pe bune). Argh.
Cireaşa de pe colivă a venit din partea poliţiei române.
Pe-nserat, la venire, cum stăteam eu pe podul de la Ik3a pufăindu-mi ţigara de-acum tradiţională pentru unitatea aia de timp şi spaţiu, văd pe căruţabilul de pe sensul celălalt, cam în dreptul zonei viitorului pasaj, o mogâldeaţă ca un sac de cârpe. Pe măsură ce m-apropiam – mi-am terminat ţigara şi tot n-ajunsesem în dreptul ăla – mogâldeaţa prindea contur de om căzut în drum. Maşinile care ieşeau din Bucureşti ocoleau, maşinile care intrau în Bucureşti se uitau. Era un bărbat căzut exact la marginea carosabilului, cu un bagaj în mână. După haine nu era aurolac. N-aveam unde să trag dreapta, eram ca-n banc, în faţa mea maşină, în spatele meu maşină, la stânga mea maşină, la dreapta mea maşină… Coloana se mişca cu 5 maşini pe oră, dar totuşi se mişca. La intersecţie era poliţie, se-auzea fluierând.
Ok, îmi zic, ajung şi le spun lor.
Ajung, şi-ncerc printre fluierături să-i urlu primului poliţai că e un om căzut pe carosabil pe partea cealaltă. No luck. Este un om căzut… degeaba. Încetinesc în marea de maşini în speranţa că prind iarăşi semaforul. Care semafor? Poliţişti în număr de 3 la distanţă de 10 metri, toţi cu aceleaşi gesturi. Din urmă claxoane. Trag cât puteam pe stânga (coteam spre Aviaţiei), mă urc pe bombeurile unui poliţai şi apuc să urlu înaintea lui că e un omcăzutpecarosabilpesensulcelălalt. O faţă roşie şi umflată de efort urlă înapoi la mine: Şi ce-mi pasă mie? Mişcă maşina!!!
Ăştia de la circulaţie sunt puşi acolo numai să dea din mână şi să respire prin fluier. Înţeleg că era cu altă treabă, dar mi-a fost greu să plec din zonă …………
Stonehenge de Bucureşti
Stadionul Naţional, septembrie 2009
