oare cei care doresc să ningă în București s-au săturat de cât a nins iarna asta? de cât au dat la lopată și la măturică zăpada de pe mașină, de locurile cvasi inexistente de parcare, de cât au înotat până la autobuz, de cât au alunecat cu picioarele-n toate părțile mai ceva ca Bambi pe trotuare, de frig, de vânt, de mocirlă? oare se simt mai bine-acum?
cică-i iarnă mai nasoală ca-n 85-86.
- de când n-am mai scris parola de log in pe wordpress era s-o uit. salvările astea automate nu sunt bune, turtesc neuronul de tot.
/o să schimb ț-urile și ș-urile mâine. parcă astea-s alea care se văd pătrățele/
A nins ţeapăn şi îndesat în trei rânduri în iarna asta. Merg cu transportul în comun, nu mi-e de drum cât de faptul ca n-aş avea unde să las maşina, nici în centru nici acasă. Şi, oi merge eu cu lopata în maşină, dar nu vreau să m-angajez sezonier la ADP responsabil cu mutatul zăpezii de pe un sens pe celălalt în zona pieţei Rosetti.
A nins îndeajuns cât să mai merg cu transportul în comun şi să îmi ajungă experienţa. Nici măcar nu fac mai puţin decât cu maşina. Mai bag şi două staţii de cross prin nămeţi – când nu 6, ca ieri. Măcar de-aş avea unde să mă grăbesc.
În decembrie am fost delegată pentru 60 de zile la batalionul disciplinar al unităţii în care cu onor semnez condica. Mai am 4 săptămâni de chin şi cifre, dar îmi iau concediu 2 săptămâni – am avut bunăvoinţă, dar mi s-a cam terminat. Enough is enough.
Ascult Led Zep la serviciu pe heavy rotation, şi m-ajută. M-ajută să respir printre dosare, să pot muşca înapoi când trebuie, să pot acorda 1/2 h din timpul meu explicaţiilor despre procentaje, cursuri de schimb pe 2008, penalităţi, amenzi, măsurători, la fel cum aş avea răbdare cu un film prost (din 1/2h s-au făcut două ore bătute pe muchie). (Şi eu nici nu prea mă uit la filme).
Led Zep merge cu iarna şi cu amintirile mele. Dacă închid ochii, sunt înapoi mulţi ani, şi nările mele simt mirosuri pe care le-ar mai vrea înapoi.
Pfui. Nu. E bine că le-am avut. E bine că ştiu şi altfel. Led Zep merge şi sprijinind un calorifer de metal, privind zăpada şi dând din cap de una singură într-o ramă de geam.
Ninge, şi-mi scârţâie zăpada sub încălţări. Nici zgomotul ăsta nu l-am mai auzit de ani buni.
De mâine începe să crească ziua.
Şi, din nou, încă o dată Laaast Christmas I g..
Stau mai mult pe Facebook în ultimul timp. Nu prea mai trec p-aci nici măcar să citesc ce mai zice lumea. În fine, probabil că o să mă-ntorc cândva pe blog, deocamdată nu mai vreau.
Între timp blogu-mi şi-a serbat de unul singur ziua de naştere, făcu vreo 6 ani, dacă număr bine. La anu’ (dacă o să mai reziste până atunci) o să-l dau la şcoală.
Vreau cizme. Cu carâmb înalt şi cu toc, cizme, nu ghete.
Aş vrea să pară mai iarnă iarna asta.
Am fost cu maşina în service, la 3 ani (şi 30.000 km), şi m-a costat 10 bulioane. Era să fie mai mult, dar li s-a făcut milă.
Beau vin – nu am mai băut o bere de astă vară.
Nu prea mai fumez – 1 ţigară pe uichend cum sună? Şi cafea e doar aia de dimineaţă, la serviciu beau Inka (câtă mai rămâne după ce pudrez tastatura, biroul şi scaunul cu ea). Nu, nu mi s-a întâmplat nimic, doar că pur şi simplu nu mai am chef de bere, cafea şi ţigări.
Nu am reuşit să mai scriu nimic. Nu am găsit melodia care să mă-mpingă la scris. Am idei, dar n-am vorbe.
Îi ziceam lu’ Horia că mă bag la tradus în engleză un short-story / noveletă. Da, să găsesc o lectură care-mi place.
Fotografia asta reprezintă dosul buletinului meu care va trebui schimbat în ianuarie. Nu pentru că n-ar mai fi loc de ştampile, ci pentru că face 10 ani.
Sunt, deci, un cetăţean care-nţelege să-şi exercite drepturile constituţionale (sună foarte gomos, ştiu). Nu de dragul clasei noastre politice, cât pentru că simt asta ca pe o datorie faţă de cei care-au murit la Revoluţie şi-n 13-15 iunie 90. Jertfa lor a fost – aşa înţeleg eu lucrurile – pentru ca noi să avem puterea de a alege, puterea de a spune Aşa NU!
Acum câtăva vreme mi s-a cerut să spun DA, şi am spus. Acum o să spun NU.
La turul doi al alegerilor din 2000 nu am avut de unde alege şi mi-am anulat singură votul. Am ornat buletinul de vot cu un chenar de ştampile în afara patratelor celor doi candidaţi – cred că mi s-ar fi făcut rău fizic dacă puneam ştampila pe vreunul, chiar şi din greşeală. Dar nici n-am lăsat să fie buletinul meu folosit de alţii, ştampilat în viteză şi băgat pe vreo listă.
Eu NU pot să pun ştampila pe roşu, doar dacă mi-o lua vreodată Dumnezeu minţile. Nu contează ce spoială de comunism cu faţă umană şi spray Farmec cu miros de Europă îşi dau, roşii vor fi roşii.
Poza asta e făcută în intersecţia de la lic. Iulia Haşdeu.
Când am zărit billboard-ul de jos prima dată, eram în fugă. Văzusem feţele şi m-am gândit că e anti-reclamă. (E prima campanie în care văd produse anti-reclama: print-uri imense cu Unde-i flota scris cu alb pe fond negru). Încă mă mai gândesc c-ar fi făcut de alţii. Nu ştiu ce PR de campanie poate să ceară unei agenţii să pună seria asta de personalităţi pătate – poate doar aparţinând unui partid de opoziţie. Nici într-o mie de ani nu ar pune I. mâna aşa prietenesc pe umărul celui din mijloc. E foarte bună ideea pentru a demonstra, dacă uitase cineva, cam cine-s cei din spatele acestui partid. Mă uit la feţele din afişul ăsta şi m-apucă groaza, cum au ajuns acolo sus, cum de sunt tot în cărţi, ce-i cangrena asta? Eu nu pot vota aceste nume.
Şi NU mai pot vota nici continuarea a ceea ce avem acum, haosul şi neruşinarea, minciuna şi pupincurismul, curvăsăreala şi lipsa de implicare.
Mi-e silă. Şi cu toate astea mi se cere o opţiune. Singura opţiune va fi tot anularea votului. Mă simt în acelaşi punct mort.
O fi un semn când ţi se fură două perechi de ştergătoare de parbriz în 5 zile?
Prima pereche mi-a fost furată sâmbăta trecută. Erau noi, le montasem duminică deşi le-aveam în portbagaj de ceva vreme. Între timp stăteam cu nişte gioarse care scârţâiau de mai mare dragul, când se-ntâmpla să plouă nu mai auzeam radioul din pricina lor.
A doua pereche a dispărut miercuri spre joi, noaptea. Joi dimineaţă nu le mai aveam. Şi astea erau noi, fuseseră luate de la Cora sâmbătă şi montate de mine – noroc că persoana care mi le-a montat pe alea mi-a arătat cum şi acum m-am descurcat singură. Am luat 4, să am de unde pierde (după cum i-am spus şi casieriţei, mirată de buchetul meu de ştergătoare), dar nu mă gândeam că o să le schimb aşa curând.
În ambele dăţi maşina era parcată la stradă, sub iluminatul public, oarecum în aceeaşi zonă (2 maşini distanţă).
Acum le-am montat p-alea cu scârţ. Am însă în portbagaj încă o pereche noi. Oare să le pun?
Cum veneam azi spre casă
pe-nserat, cu farurile aprinse,
pe Pache, în faţa magazinului de pompe funebre
- îmbrăcat pe diagonală cu dungi de gresie lată -
stăteau două doamne de vârsta a treia.
Se profilau pe geamul daurit,
- în contre jour, lumina portocalie părea prea tare -
două scame de viaţă.
Priveau înăuntru
strânse una-ntr-alta, de frig, de bătrâneţe,
analizau oferta de sicrie,
crucile,
preţurile,
reducerile,
transportul.
Comentau,
ţineau mâna streaşină la ochi şi
se lipeau de geam să vadă mai bine.
Apoi au plecat.
câteodată îmi place unde lucrez (câteodată, subliniez)
cică:
- … păi să faci un comunicat de presă, că s-a dat drumul la banii pentru subvenţii.
- Bine, mă duc să-l scriu.
- Nu, că atâta trebuie să fie, s-a dat drumul la subvenţii.
stupoare
- … doamnă, nu mai bine le dau un sms?
Asta că tot avuserăm miting săptămâna asta. Eaca, Băse, băiat bun, le-a promis şi-n doo zile s-a destupat ţeava la bani. :(
În altă ordine de idei, dar tot p-acolo:
După ce c-arată ca un foetus fardat*, O. şi-a mai găsit şi un semn electoral ca un cur de găină. (cititorii mai sensibili sunt rugaţi să-mi scuze franceza)
—
* dintr-o poezie Dadaistă.
Când eram la închisoare – că am făcut mulţi ani – noi comunicam prin Morse. Băteam aşa, în pereţi. Şi într-o seară primesc mesaj de la celula cealaltă că să spovedesc pe cineva. Trăgea să moară, acolo se murea de pneumonie pe capete, nu aveam mâncare şi nici paturi. Niciodată nu am simţit mai bine ce e viaţa şi cât de valoroasă este o secundă, ca atunci când am fost la căpătâiul morţilor. Le-am răspuns că să îl pună aici, lângă geam, să stea cum ar veni cu faţa la zid, dar în dreptul meu. Şi l-am iertat de păcate. Omul a murit noaptea. Dar le-am spus celorlalţi că atunci când o să ies, o să mă spovedesc şi eu de păcatul ăsta, de a da sfânta taină prin pereţi. Că aşa ceva nu se face. Doar acolo se putea aşa ceva.
Nu există lucru mai scump pe lumea asta decât timpul care ne este dat pentru a trăi. O secundă e preţioasă. De asta îţi dai seama când mori.
Eu sunt fericit. [pauză] E preţios cuvântul, ştiu, dar nu am ce să fac, a dat peste mine şi eu aşa sunt.
Arhimandrit Arsenie Papacioc, Mânăstirea Sf. Maria, Techirghiol, interviu TV.
Mi-am aprins o ţigară.
Nu mi s-a întâmplat niciodată până acum să mă întorc cu aşa precizie înapoi 17 ani, în toamna lui 92. În vara aia mă apucasem de fumat. Pe-atunci ţigările aveau un gust uscat şi cam iute, dar nu m-am înecat niciodată cu una, nici măcar cu prima. Ţineam dintr-un pachet aproape o lună, îl aveam pitit în sertarul de la birou, cred că îmi luam Assos sau Hollywood, nu mai ştiu. La facultate – anul I – încă nu fumam, iar acasă în văzul alor mei nici atât. Eu învăţam noaptea, şi era momentul potrivit pentru o ţigară.
Ţigara de după … zi se fuma încet, după ce ne spuneam noapte bună, în gura uşii deschise de la balcon. Afară era rece, dar ţigara merita efortul. Pufăiam în linişte, înfofolită într-un pled, doar cu nasul şi o mână – de-acum reci – scoase pe balcon.
Pentru că-nvăţam noaptea, nu îmi plăcea să fie chiar linişte de tot aşa că aveam nişte muzici să-mi ţină companie.
Muzicile mele au mai fost descrise p-aici, aşa că nu revin. Am nimerit de curând un album Lisa Gerrard cu Klaus Schulze. Îl ascult acum. Muzica lui Klaus Schulze mi-a dat acest flash din 92. Are aceleaşi gen de acorduri pe care le-ascultam atunci. Condiment, aceeaşi voce, a Lisei.
17 ani mai târziu stau la acelaşi birou, nu pe acelaşi scaun dar având în jur multe alte lucruri pe care le-aveam şi atunci.
Chiar şi aceeaşi muzică. It is intoxicating.
